Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.