Poate pentru unele persoane este bine că am îndrăznit, într-un fel: mi-am luat lumea în cap. Am fugit dintr-un colț în altul, m-am împiedicat, m-am uimit că există lucruri care pot să doară; m-am ferit, mi-am continuat drumul, m-am ascuns în măruntaiele lumilor uitate ca și cum m-aș fi căutat pe mine acolo, de parcă nu aș fi fost tot timpul cu mine. Într-o noapte îmi puneam o întrebare – asta este partea bună, din fericire mi-am regăsit întrebările și disponibilitatea la ele: este nevoie de slăbiciune sau de putere ca să îți iei lumea în cap? La fel mă întrebam cândva dacă scrisul denotă tăria sau slăbiciunea, curajul sau lașitatea. Și pentru că nici până în prezent nu am găsit răspunsul m-am lăsat purtat de pași pe calea compromisului. Până și scrisul poate să fie un compromis, pentru că unele rânduri, pe cât de plăcute pot să fie, pe atât de mult pot să doară.
Poate că scrisul presupune neapărat suferință, dar oamenii puternici au capacitatea de a o ocoli. Și atunci mă întreb dacă nu cumva cuvântul nu rămâne decât celorlalți, celor slabi, tremurânzilor, bolnavilor în suflet, lamentatorilor și lașilor. În fuga mea mă simt puternic pentru că îndrăznesc să îmi înfrunt tot mai mult amintirile, am puterea să le dau curs și să le las să se transforme în chinuri și zâmbete. Și chiar dacă spun că îmi găsesc puterea de a scrie, îmi simt de multe ori degetele tremurânde, înghețate de suflul morții mele, a morții ideilor, a morții în general. Împreună cu oamenii mor lumi – asta este partea proastă. Și împreună cu conturarea ideilor nu se poate să nu se simtă suflul rece al morții, pentru că de la stadiul de ideal totul ia formă, iar moartea nedefinitului capătă formă și, în definitiv, viață. Moartea ajunge naștere, nașterea poate să fie considerată moarte și, în cele din urmă, talerele balanței ajung să nu se mai încline în nicio parte, dimpotrivă, să devină înspăimântător de echilibrate. Poate că asta este partea bună – oamenii trebuie să își accepte spaimele și să le înfrunte. Și după aceea? Cine știe, poate să renunțe să mai fugă și să redevină ceea ce au fost sortiți să fie; chiar dacă fiecare se construiește pe sine împreună cu soarta sa.
Nevermore 