Rațiuni de personaj

         Deși spuneau unii că tăcerea este de aur, am urât-o întotdeauna și niciodată nu mi-am însușit cu tărie principiul “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spunea și că mai bine taci și dai impresia că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice dubiu. Nu, niciunul dintre principiile mai sus enunțate nu îmi este cu adevărat familiar, niciuna dintre aceste credințe nu îmi este pe deplin însușită și tăcerii de multe ori găsesc că îi este preferabil orice – inclusiv, așa cum mi s-a reproșat nu de puține ori, “fluieratul în biserică”. Mai degrabă mă înspăimântă tăcerea decât să îmi provoace plăcere, și până și plăcerea pe care mi-o provoacă mă înspăimântă. Poate sunt fricos, poate sunt incapabil să fiu tăcut – poate mă tem că va veni o vreme în care nu voi mai putea să fac nimic altceva decât să tac și încerc să îmi umplu tăcerile cu vorbe atata timp cât îmi va sta în putință.

          Să îmi umplu tăcerile cu vorbe… deși uneori mi se întâmplă să mă întreb cu ce să îmi umplu vorbele. Pentru că se întâmplă ca vorbele goale să trezească neîncredere, să stârnească râsete, să provoace dezgust – iar cel de la care pornesc să fie asemănat lor, chiar asimilat lor, să fie considerat la rândul lui gol. Mă înspăimântă oamenii goi – cadavre umblătoare incapabile să mai simtă bucurie sau tristețe, absorbite exclusiv de nevoia lor de a se afunda în mormânt. Mi se par ciudați oamenii care își sapă singuri groapa, nerăbdători să se arunce în ea. Deși, nu de puține ori, mi-am spus că totul este minciună. Nimeni nu vrea să moară; nimeni nu vrea să fie gol și nici singur. Mă contrazic – așa îmi place să o fac și o voi face mereu. Goliciunea este de dorit, mai ales când este atributul trupului unei femei. La ce altceva ar fi bune? Ele, trupurile lor…