Rock, mătușă!

          Uneori mi se pare că nu am nici în clin nici în mânecă cu scrisul. Mă lasă, pur și simplu, cuvintele; atunci îmi spun că mai bine m-ar lăsa șalele. Mi se mai întâmplă să îmi telefoneze cineva ca să mă mai întrebe ce mai fac. “Slavă Domnului, zic, încă mă țin șalele (sau șelele, depinde din ce zonă geografică îmi primesc apelul). Aș vrea să mă țină și cuvintele la fel de bine”. Uneori îmi spun că nu mă mai duce nici capul – noroc că încă mă țin picioarele. Uneori stăteam ore în șir în fața unei coli albe și îmi răsuna în cap un singur cuvânt-poruncă: “Scrie! Scrie”! “Ce păcatele mele să scriu”?! Și vocea nevăzută îmi răspundea: “Fie, păcatele, dar scrie”! Prefer să mă rezum la confesiuni superficiale. Uneori îmi este teamă să mă privesc; uneori nu mai vreau să privesc nici în mine. Deja știu ce aș vedea. Tot timpul pe care l-am avut la dispoziție mi l-am pierdut îmbătrânind. A trecut prea mult de când nu am mai văzut, scris cu mână tremurândă pe albul unui perete de crâșmă, “rock, mătușă”! Deși am îmbătrânit împreună, uneori mi se pare că până și muzica își pierde timpul cu mine; și ajungem să ne confundăm. Ce spuneam? Ah! Rock, mătușă!