Poate că unii oameni ar spune că sunt ciudat. Adevărul este că, în multe momente, până și eu ajung să mă caracterizez astfel. Atâta timp cât ciudățenia presupune derogarea de la normă o accept drept caracteristică principală cu cea mai mare bucurie. Nu mă deranjează nici când se râde de mine, pentru că eu sunt primul care o face. Nu mă supără nici dacă sunt batjocorit, pentru că mereu am fost de acord că profetul nu poate să fie profet în țara lui. Și cu atât mai mult îmi vine să râd gândindu-mă astfel, pentru că eu în țara altuia nu pot să fiu decât muncitor necalificat. Mi-ar fi rușine, nu față de alții, ci față de mine. Mi s-a spus de multe ori că munca înnobilează, și poate din acest motiv am preferat să mă ascund de orice titlu nobiliar. În gândurile mele nu vorbesc niciodată despre nobilime ci despre nobilitate. Alta, alta decât nobilitatea muncii, pentru că înafară de ceea ce privește femeile, nu am muncit niciodată pentru nimic. De fapt nici pentru femei nu am muncit, pentru că îmi este prea lene și nici nu am crezut vreodată că se merită. Mi-am spus de multe ori, lucrul cel mai inutil din viața mea este femeia – tocmai pentru că nu și-a dovedit niciodată vreo utilitate, dimpotrivă. Din pricina femeilor (sau poate datorită lor) am reușit să mă pierd de mine, și ce lucru poate să fie mai inutil decât transformarea într-un nou nimic capabil doar din când în când să își găsească niște cuvinte rătăcite în buzunarul de la piept?
Poate inutilitatea femeii se dovedește tocmai pentru că toate sunt la fel – iluzia unicității unei femei este născută exclusiv din mintea bărbatului. Care minte – adevărat, mult mai puțin întortocheată – își pierde scopurile primordiale în fața unei perechi de sâni etalați cu talent.
Să îmi fie iertat dacă cineva se simte lezat (sau lezată) de gândurile personajului misogin pe care trebuie să îl întruchipez. Încă nici nu m-am hotărât cum să îl cheme, deși i-aș împrumuta bucuros numele meu. Poate și pentru că în loc să îmi stea mintea la vreo femeie îmi stă doar la el și împreună, devenind unul, facem în creierul munților exerciții de admirație (da, munții au creier)! Mai mult eu față de el și față de ceea ce simte, iar el față de mine pentru că îi pot da viață. Chiar și așa, nu degeaba spunea Hugo (sau nu el?!) că fără femei bărbații ar fi mai fericiți; și apoi din ce în ce mai puțini. Păi nu?!
Nevermore 
M-am întrebat adesea de ce vrem să fim mai fericiţi şi nu să rămânem aşa cum suntem?
Domnule Zorin, cred ca gresim, noi, oamenii; fericirea nu are si nu ar trebui privita prin prisma gradelor de comparatie. Poate o cautam pentru ca unul din „blestemele” fiintei umane este sa caute. Iar fericirea o cautam tocmai pentru ca este o stare de bine care, din pacate, refuza sa ne insoteasca mereu. Este doar un raspuns la aceasta intrebare care are atat de multe raspunsuri! 🙂
[…] Sursa stresului este lumea sau noi? Cine ne pune să vrem tot mai mult? Să fim mai fericiţi decât suntem? Pentru unii, asta se numeşte progres. progresul e ceva minunat, dar face inevitabil victime. Dacă alergăm în grup şi vom începe să alergăm tot mai tare, vom vedea că dispare grupul, învingătorul va fi un atlet desăvârşit, dar va fi singur. […]