Delir

          Într-un fel, în anumite momente, m-am condamnat pe mine pentru ce am ajuns. Să nu se întrebe nimeni ce, poate că nici eu nu știu exact, știu doar că am ajuns străin de mine. Știu că am ajuns să îmi iubesc disperările și că mă ofer ofrandă unei divinități căreia mereu i-am negat puterile. Nu știu cum s-a întâmplat, cum s-a schimbat raportul de forțe. Nu știu dacă am slăbit eu sau s-a întărit ea, nici nu știu dacă am început s prețuiesc adevărul sau am ajuns să îi iubesc opusul, știu doar că m-am schimbat. M-am schimat în mod esențial, aș spune, în primul rând pentru că nu mă mai pedepsesc pe mine ci îi las pe alții să o facă. Probabil acesta este primul semn de supunere. Supunere în fața neputinței, pentru că pedepsele nu pedepsesc o putință ci profită de o neputință. Mă întreb dacă nu era mai bine să gândesc în loc să simt, să aștept în loc să acționez, să rămân același care eram în loc să îmi caut schimbarea. Poate m-aș putea învinovăți că am căutat să fiu altceva indiferent dacă mai bun sau mai rău; în loc să fiu mulțumit cu omul imperfect care eram, am refuzat să mă resemnez și mi-am căutat urcușuri. Știam, știam și atunci că o cădere de la mare altitudine este mai devastatoare decât căderea în genunchi. Și totuși m-am ambiționat, căutând clipe pe care poate nu ar fi trebuit să le trăiesc niciodată. Invocându-mi fericiri sterile care nu puteau duce nicăieri decât în fundătura în care se mai găsește de mâncare doar cenușă. Spun asta pentru că într-o vreme îmi acceptasem ca unică hrană cuvintele. Oare de ce mi-am schimbat meniul?!

          Nu, nu despre asta vroiam să vorbesc. Nici nu mai știu despre ce, pentru că despre mine nu îmi place să o fac. Despre alții da. Despre oameni, nu despre un om anume, despre ființa umană în general și despre niciuna în particular. Ar fi prea greu să ajungi să cunoști un om ca să îl poți scrie. Deși recunosc, au fost câțiva pe care mi i-am scris în suflet definitiv, indiferent de realitate – de realitatea mea și de realitatea lor. Iar ceilalți… îmi place să îi las să treac pe lângă mine ca râuri, în unii să îmi clătesc picioarele, din alții să îmi umezesc buzele, să îmi las gândurile stăpânite și visele nenăscute încă prinzând formă. Alături de oameni mi se întâmplă să trăiesc haotic; chiar mi se întâmplă să mă dedau exceselor pentru că reușesc să mă influențeze cu bucuriile lor, cu tragediile lor, cu gândurile și cu fapta. Mă influențează mai mult sau mai puțin negativ, cerându-mi, impunându-mi, somându-mă, în unele rânduri, să mă supun legilor conviețuirii, să nu reneg societatea. Deși, pe de altă parte, de multe ori societatea mi se pare mai inutilă ca orice gând, ca orice vis, pentru că în privința ei simt ca în privința oricărei femei: atâta timp cât nu îmi găsesc locul în ea, ea nu își va găsi locul în mine. Parcă uneori mi se potrivește mai bine delirul, așa mi se pare. Delirul acesta al meu în care, sondând ființa umană, căutând-o de secrete, despuind-o, mi se pare că nu mi-am trăit suficient spaimele. Iar spaimele, deși încă nu le-am găsit izvorul, mi le-am sorbit rând pe rând, nelăsând niciuna neatinsă. Nu vreau să le numesc aici, mai degrabă mi-aș numi plăcerile. Rutina. Rutina este una dintre plăcerile mele cele mai mari. Și o mărturisesc tocmai ca să îmi arăt fața umană, tocmai ca să îmi dovedesc mie că, deși mă comport contradictoriu în raport cu specia umană, fac parte din ea. De rutină nu mă plâng niciodată, dimpotrivă, îmi place. Poate asta mă face să mă simt deosebit. Am întâlnit oameni care mărturiseau că o urăsc mai mult decât orice pe lume. Că sunt plictisiți de ei, că sunt plictisiți de ea, că ar prefera orice, absolut orice, stărilor de fapt în care se simt captivi. Și totuși, toți au rămas mirați când i-am întrebat dacă, sfâșiindu-și rutinele, nu s-ar înspăimânta de moarte. Orice om își are stereotipiile sale, unele care încep să facă parte din el în asemenea măsură încât atunci când le pierde ajunge să se înspăimânte și să își iasă din fire. Eu mințeam, mințeam când am spus că sunt altul. Atâta timp cât îmi am rutina, stereotipiile, nebuniile și delirurile mele, rămân eu. Eu, doar eu, singurul eu cu putință.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s