De duminică

          Mi se pare, de cele mai multe ori, că duminicile se repetă, iritante, indiferent de ce se întâmplă – mereu aceeași zi dezgustătoare, deși timpul trece, și trece, și trece, și nimeni nu vrea să spună “adio” celor rămase în urmă. Duminică faină!

De pe drumuri

          Spun unii că nu destinația este importantă, ci drumul. Sub unii dintre pașii mei mi s-au arătat locuri mai frumoase ca orice om. Deși se mai spune despre oameni că este important ceea ce devin, nu ceea ce au fost. Cum nu m-aș mai opri niciodată!

IMG_1623

Grotesc

                Îmi impusesem să aștept. Dacă m-ar întreba cineva de ce nu știu dacă aș avea curajul să dau răspunsul. Uneori am îndrăznit să mă întreb pe mine și s-ar putea să mă fi înspăimântat. Așa că am făcut cu oamenii, nu așa cum aș fi dorit eu să fac – am evitat raționamentul și am preferat concluzia. Fără să fi preferat așteptarea, îmi impusesem să aștept. Să aștept atât cât este nevoie, să trec de limitele oricărei nevoi îndrăgindu-mi așteptarea, înfruptându-mă din ea, întărindu-mă cu ea, refuzând să îmi recunosc slăbiciunile și preferând ceea ce urma să devin celui care eram cu adevărat. Poate că în așteptare ședea însăși speranța mea, nicidecum în împlinirea așteptării. O știe toată lumea – speranța este unul dintre motoarele vieții, poate cel mai de seamă. Mă hotărâsem să aștept, deci, chiar dacă în jurul meu vedeam semnalele zădărniciei și lumea îmi atrăgea atenția că nimeni nu poate să trăiască în cuprinsul dorințelor imposibile. Doar că eu, probabil în idealismul meu, sau marcat doar de plictis, mi-am spus că sunt deosebit. Așa îmi spuneau și gurile rele, cu șoapte veninoase de femeie, că sunt altfel, că pot să îmi împlinesc visul numai dând dovadă de tărie. Eu, asumându-mi tăria văzduhurilor visului, credeam, credeam în tot ce îmi spuneam, în tot ce îmi doream, credeam atât de mult în mine încât dacă cineva mi-ar fi spus că imposibilul este doar imposibil, nicidecum un obstacol care să fie depășit, i-aș fi râs în nas. Mă simțeam înarmat cu tot ce îmi trebuie, îmi acoperisem chiar și ochii cu vălul nebuniei și mergeam înainte, alergam, zburam și mă târam fără să mai am vreme să îmi trag sufletul; urmăream imposibilul pentru a îl provoca la lupta imaginară din care urma să ies învingător – nu om, nici supraom, nimic supranatural, doar Acela care și-a împlinit destinul. Priveam mereu în față, în ochii idealului și fiecare zi începută era o urmărire continuă și obositoare; îmi urmăream adversarul care continua să fugă, să se ascundă, să nu îndrăznească să mă înfrunte în câmp deschis. Dar oricât îmi era de greu, nu renunțam. Nu făceam nimic care să mă slăbească, nu visam nimic care să mă tulbure, mă simțeam invincibil și de nemișcat de pe făgașul pe care o apucasem. Mă simțeam eu – eu celălalt, acela care atunci când crede în ceva este în stare să se încăpățâneze. Îmi plăcea drumul meu nu numai pentru că îl iubeam ci și pentru că îmi place să mă încăpățânez, mai ales când trebuie să lupt și pentru mine, și cu mine. Cu fiecare zi care trecea îmi urmăream nemurirea. O căutam forțându-mi destinul, supunându-l mie în loc să mă supun eu lui. Până când, într-o zi, în goană nebună, am ajuns în câmp deschis. Atunci vălul nebuniei mi s-a ridicat de pe ochi; idealismul mi s-a părut că se cutremură; speranța mi s-a părut deșert, iar dușmanul meu, acela pe care îl urmărisem de atâta vreme nu era nicăieri. Eșecul meu se ascunsese de mine. În loc să mă înfrunte își trimisese aliatul să mă cuprindă. Așa se întâmplă mereu – nu eșecul este cel care învinge ci disperarea. Disperarea aceea care se insinuează în sufletul nebunului care, părăsindu-și delirul, constată stupefiat că în lumea sa nu mai există nici măcar o moară de vânt.

Zâmbete, diverse

          În ultima vreme mi-am spus că ar trebui să îmi găsesc o femeie cinstită și să mă așez, să mă potolesc. Problema era că întradevăr îmi doream o femeie care să fie cinstită, nu una care doar să se pretindă a fi așa. Pe de altă parte îmi spuneam că mie nu mi se potrivește așa ceva. Ca și cum unuia, oricui, nu i se potrivește idealul. Sunt idealiști care susțin că femeie cinstită este pleonasm. Sunt pragmatici care spun că pleonasmul nu are valoare. O femeie poate să fi orice, jur! O femeie poate să fie orice, numai cinstită nu. Și de minciună, eu, personal, sunt sătul. Că mint, că sunt mințit, mi-e egal. Poate de aceea am ajuns să apreciez mai mult oamenii cu care nu am nici în clin nici în mânecă. Oameni cu care m-aș fi înspăimântat să mă alătur în alte vremuri. Oameni care îmi strangeau mâna în loc să o muște, oameni care îmi zâmbeau pentru că nu aveau cum să mă mintă. Oameni care, indiferent de ceea ce au făcut cândva, se arată oameni. Poate din acest motiv mi-au fost dezirabili. Și dacă mi-a scăpat porumbelul, să mi se ierte. Zâmbet. Disprețuitor, bineînțeles.

Sentimentele cumpănite ale unui om oarecare

         Plecasem în căutare. Începusem să caut ceea ce îmi lipsea de mult și nu știam unde pot să găsesc. Poate că, îmi spuneam, îmi lipsește speranța, sau poate că absolutul. Poate că îmi lipsesc amândouă deopotrivă și încă multe altele, precum un vis, o disperare, un gând, o vorbă. Cum, cum îi poate lipsi cuiva o vorbă, mai ales în condițiile în care vocabularul este atât de bogat?! Mie îmi lipsea. Multă vreme mi-au lipsit vorbele pentru că se împleticeau și se pierdeau dinainte să îmi iasă pe gură. Dinainte să reușesc să îl rotunjesc și să îi dau formă, cuvântul mi se rătăcea în laringe și se transforma fie în icnet, fie în strigăt. Când îmi lipsea cuvântul nu îmi lipsea disperarea. Când îmi lipsea disperarea nu îmi lipsea niciodată ideea. Când îmi lipsea ideea nu îmi lipsea niciodată dorința. Și am dus-o tot așa, mereu lipsindu-mi câte ceva, dar capabil să mă revolt și să caut să îmi acopăr golurile. Mă simt de multe ori ca o divinitate iubitoare care încearcă, dorește, caută să se cuprindă pe sine însăși în toate sferele ei, în toate straturile unei lumi pe care o crează, pe care o întrupează, în care se ascunde cu unicul scop de a viețui, de a trăi. Îmi doream să trăiesc, chiar și atunci când lumii mele îi lipsea perfecțiunea, și îmi doream să o stăpânesc, să o posed, chiar și atunci când încă nu îi născusem trupul decât în imaginație.

          Imaginația era lumea în care mă înălțam, deși însetat mereu încercam să mă nasc din ea, înafara ei. Și reușeam, uneori, eșuam, alteori, în funcție de cât de puternic îmi era edificiul, de cât de puternică îmi era credința – credința în mine. Credința în puterile sale este cea mai bună armă a fiecăruia chiar și împotriva nisipurilor mișcătoare ale disperării. Poate disperarea nu este altceva decât voința neîmplinită de putere. Iar puterea… Aici îmi vine să râd. Oare cum aș putea defini puterea? Puterea este un secret; un izvor care, la un anumit moment, poate să curgă din altă parte, din ochi care privesc și ne transformă sufletele în albie. În albie pentru râuri de lacrimi, în albie de energie, în albie de porci. Puterea vine de oriunde, atâta timp cât este dorită. Mereu mi-am spus, însă, că puterea de a renunța nu este altceva decât slăbiciune. Slăbiciune și disperare. Deși nu fac casă bună, cândva Puterea s-a întâlnit cu Renunțarea. Și a învins-o, pentru că Puterea rămâne, Renunțarea este cea care pierde întotdeauna; iar eu nu m-am mai pierdut nicio clipă, niciodată, de ea, de puterea mea.

Amintiri

          A fost de mult, foarte de mult, dar parcă zăceam. Zăceam în așteptare, uitând să îmi caut vreun scop, fără să îmi mai urmăresc vreun ideal, fără să îmi mai doresc nimic. Doar zăceam, era singurul lucru pe care îmi mai doream să îl fac până când, într-o seară, mi s-a cerut să mă ridic. Iar eu priveam cu ochii muți de uimire, rotunzi și surprinși, fără să mai am puterea, de atâta zăcut, să mă întreb cum de îndrăznește Cineva să îmi ucidă durerea.

Confesiuni scurte

          În ultima vreme m-am hotărât să nu dau deloc dreptate celor care mă căinează. Pe unde merg, indiferent de cât beau, mi se spune același lucru: “ești de admirat, este greu să scrii; este greu să faci ce faci tu”. Nu, nu este adevărat. Inconștiența este cea mai ușoară dintre atitudini și de multe ori este chiar dezirabilă. Eu ce să fac?! Îmi dă mâna, mă ține cureaua să fiu inconștient și, dacă am avut vreodată gânduri, planuri, dorințe de a mă așeza și de a intra “în rândul oamenilor”, le-am lăsat în spate. Mi se deschide un drum înainte, unul singur pe care m-am hotărât să pășesc cu încredere și cu bucurie, cu atât mai mult cu cât sunt admirat pentru pașii mei. Și să nu se simtă nimeni lezat că îmi permit să mă disociez, să emit opinii pe care le pun pe umerii personajelor mele, hotărât să nu ajung să îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce spun. Este frumos și este ușor, așa am învățat. Este ușor să susții ceva și atunci când trebuie să aperi, să demonstrezi, să dovedești, să arăți, să te ascunzi după cea mai simplă scuză dintre toate: “nu, nu cred eu, erau lucruri care trebuiau spuse pentru ca situația să pară plauzibilă”. În scris omul poate să fie orice și oricât. Poate să dea tot și poate să nu dea nimic. Poate să viseze și poate să renunțe fără să afecteze pe cineva. Deși, dacă m-ar lua cineva în seamă, ar putea să îmi arunce în față, cu dispreț zdrobitor, că nu sunt deloc scriitor, că practic doar impostura. Scriitorul ar trebui să scrie tocmai ca să afecteze, să influențeze, să educe (deși s-ar putea ca spunând asta să par doar prețios). Adevărul este că scriitorul trebuie să fie ciocanul, iar cititorul să fie nicovala. Nicovala aceea care țipă ascuțit, care vibrează a revoltă sau a admirație – în funcție de puterea loviturii. Mă îndepărtez de la subiect… Mă întreba cineva ce intenționez să fac, de parcă nu ar ști. Să scriu; să scriu și apoi să mor (poate chiar cu cărți neterminate), pentru că de altceva nu voi mai avea timp. Și astăzi, sub razele mângâietoare ale unui soare înduioșat, m-am hotărât asupra încă unui lucru pe care îmi voi dori să îl scriu: “Povestea celor două L-uri” – singurele femei care m-au iubit cu adevărat vreodată chiar dacă eu, iubind să fiu iubit, m-am depărtat de ele.

De duminică

          Urăsc duminicile, și pentru că am declarat-o de atâtea ori, am impresia că și ele au început să mă urască pe mine. Le simt râzând, pândindu-mă, abia așteptând să mă frângă, pe mine întreg, cu tot cu suflet. Să mă trăznească dacă le las, mă simt mult mai puternic decât ele. Așa slabă, pipernicită, vrednică de dispreț cum este și duminica asta, să vă fie faină!