Scurte impresii

          Poate mi-am pierdut vremea, pentru că nu am scris nimic. Așa mi se pare fiecare zi în care nu îmi nasc nici măcar un rând – mie, nu altora – o zi pierdută o zi netrăită. Deși spunând asta știu foarte bine că mint. Îmi trăiesc zilele la grade mai mari sau mai mici de intensitate, așa cum o face, dealtfel, fiecare – nimic special, nimic ieșit din comun. Iubesc, uneori, urăsc, alteori, sper, mă mint, ameninț, mă bucur, tresalt sau cad inert. Nimic deosebit, activități normale, de om normal, care nu depășește nici măcar cu un pas granița normalului. Simt – aici este altă problemă, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Aș vorbi, dar nu o voi face. Poate aș scrie, dar deocamdată prefer să mă abțin. Oricum nu aș avea nimic de scris pentru astăzi și poate nici pentru mâine. Mă întreb are rost să scrii dacă nu scrii istorie? Măcar într-un suflet! Nu, mai bine nu scriu, unele istorii este mai bine să rămână nescrise, necunoscute. În schimb aș scrie despre oameni. Despre oameni, nu despre animale dotate cu rațiune. Dar aici este marea problemă, nu aș știi de unde să încep și pentru că nu știu să mă opresc la timp niciodată, nu aș știi unde să termin. Aș scrie despre oameni zâmbitori, despre oameni impresionați și impresionanți deopotrivă, despre oameni înțelepți. Aș scrie despre oameni care nu au mai nimic în comun cu mine, chiar dacă asta m-ar apăsa și m-ar întrista. Există oameni pierduți în colțuri de lume despre care nimeni nu va știi că au trăit vreodată. Și, uimitor, pe ei nu îi interesează. Pe ei îi interesează mai degrabă să trăiască, să se trăiască, să se trăiască unul pe celălalt. Și, cumva, m-au trăit și pe mine, cu ale mele, cu doruri, cu lacrimi cu vise și cu speranțe, cu dubii și cu temeri. Culmea, nici măcar nu le-a păsat dacă eu i-am trăit pe ei. Specia umană este uneori surprinzătoare, pentru că acolo unde declari animalul se poate găsi omul și invers, unde investești omul… Eh! Nu, astăzi nici nu vreau să plâng, nici nu îmi vreau dilemele, îmi vreau doar calitatea îmbrățișării. Nu știi?! Îmbrățișările nu au calitate superioară sau inferioară, au doar calitate umană sau greutatea minciunii. Aș spune că în rest totul este tăcere, dar mi-e teamă să o afirm cu tărie. Am fost contrazis de multe ori; uneori am lăsat de la mine, alteori mi-am impus punctul de vedere și totuși, traiul, viața, fericirea, nu constă niciodată în diatribă. Ciudat cuvânt, “diatribă”. Cer să nu fiu luat în seamă, în anumite momente mi se pare ciudat până și numele meu rostit de alte buze decât cele care trebuie să îl rostească. Recunosc, în egoismul meu elementar aș arunca asupra unor buze un blestem – să mă rostească în chip de șoaptă cu formă de dorință, pline de iubire și de dor. Și dacă ar fi să curgă și lacrimi, le-aș blestema a fericire nerăbdător să le dau binecuvântarea sărutului. Credeam cândva că expresia fericirii este râsul și totuși, îmbătrânind, am ajuns să înțeleg că nu de puține ori expresia iubirii este tristețea, lacrima. Și dacă, prin analogie, vreodată, va spune cineva că expresia fericirii este tristețea, eu voi crede. Atunci voi cere celei care mă iubește să mă plângă până când își uită dorul făcându-mi loc în brațele ei. Oamenii, ce ființe ciudate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s