Frântură de personaj

            Îmi închipui, uneori, că ploile sunt, de fapt, lacrimi vărsate pentru mine. Deşi poate să sune egoist, adevărul este că am cine să mă plângă. Poate tocmai de asta ajung în anumite momente să îmi consider viaţa o piesă de teatru în care joc fără să îmi fi învăţat rolul. Trebuie doar să improvizez şi la sfârşit, la sfârşitul ei, al piesei, probabil îmi voi primi şi aplauzele. Până atunci îmi spun că reuşesc să fiu expresiv, că reuşesc să bucur când străluceşte soarele, că reuşesc să întristez atunci când plouă şi că, de fapt, eu sunt generatorul vremii pe pământul pe care calc. Uneori îndrăznesc să ies în ploaie, cu o ţigară fumegândă, cu un pahar în mână din care să sorb parcă pentru a îmi uita şi mai mult replicile, sau poate unele părţi de suflet, sperând ca furtuna să se înteţească şi să spele tot, inclusiv amintirile mele. Sunt lucruri pe care vreau să le uit, sunt oameni pe care vreau să îi uit şi de care să nu îmi mai amintesc niciodată. Vreau să mă uit pe mine, de multe ori, să mă uit şi să uit de mine şi, dacă ar fi să mă trezesc, să privesc femeia care îmi aduce sumar îmbrăcată cafeaua şi să o întreb cine este. Ba chiar mi-ar plăcea şi mai mult să se supere şi să mă ocărască, pentru că în felul acesta mi s-ar dovedi mie că pot să acord oricărui fapt şi oricărui om o parte din mine sau nimic, în funcţie de propria mea voinţă. Poate acesta este rolul pe care trebuie să îl învăţ, puterea de a dori.
Au fost momente în care am dorit o persoană, altele în care am dorit un lucru şi, pe măsură ce îmi întorc privirea tot mai în spate, înţeleg cât de puţin îmi doream. Sunt unii care afirmă că se mulţumesc cu puţin, sunt alţii care nu sunt fericiţi nici când au totul. Eu, în schimb, cred că sunt mai dificil decât oricare dintre ei. Eu nu îmi doresc totul, cu atât mai puţin puţinul necesar fericirii. Neprivind înainte nu îmi doresc nici măcar timp; îmi doresc Timpul. Timpul acela în care aveam braţele pline şi sufletul cald, în care chiar dacă sufletul mi-ar fi primit vreun ghiont, sau şi-ar fi imaginat copilăreşte că s-a lovit iremediabil, nu îmi spuneam niciodată că cerul plânge pentru mine. A fost o vreme când cerul meu era pe pământ.

Anunțuri

4 comentarii la “Frântură de personaj

  1. Crisa spune:

    azi, la mal de mare a plouat …
    am stat în ploaie și am avut această senzație de egoism , cum ai spus tu …
    azi, ploaia a plâns pentru mine …

    • Nevermore spune:

      Crisa, este placut cand ne gasim rostul intr-un fenomen natural pe care sa ajungem sa il consideram al nostru. Intr-un fel ma bucur. Pe de alta parte, parca ar fi frumos sa nu se intample sa planga cerul pentru nimeni. 🙂

  2. Crisa spune:

    uneori… și lacrimile cerului pot fi de bucurie:) …sau cel puțin , așa vreau sa cred 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s