Delir

          Domnia mea peste sufletul ei a început demult. Nu iubesc marea, dimpotrivă, mă simt mai bine strivit de maiestuozitatea muntelui. Muntele nu minte niciodată, marea o face de prea multe ori. Şi e la fel de adevărat, decât să mă înece valurile, prefer să mă înece plânsul. Ciudat este că în faţa piscurilor mă simt neputincios, în faţa mărilor mă simt puternic. O simt, o presimt, pe ea, aşteptându-mă. Pe ea, captiva care mă aşteaptă ca să fie eliberată; pe ea, cea pe care o aştept ca să mă elibereze. Pe ea, cea ascunsă dincolo de disperare şi de furtuni, dincolo de deşerturi de lacrimi, pe ea o presimt ca veşnicie, ca eternitate a focului care nu se va stinge nici de va trebui să traverseze şapte mări – de câmp, de răbufnire, de iluzie, de spaimă, de tăcere, de iertare, de nebună aşteptare. O presimt, o simt pe ea, cea care, sub pasul meu înspre ea, îmi va transforma mările în uitare, uitarea pe care să mi-o sorb de pe buzele ei.