Îmi propusesem să fiu altfel. Încă nu ştiu cum, nu ştiu nici măcar cum mi-aş dori să fiu, doar îmi propusesem să fiu altfel. Să fiu eu, nu altul, să sper în loc să cad, să zbor în loc să mă împiedic, să mă ascund în loc să las să se vadă ce nu vreau să se vadă. Încă îmi propun să fiu altfel, altul, acela care vreau să fiu, chiar dacă pe zi ce trece îmi recunosc fisurile şi mă simt mai om ca orice alt om. Omul, în definitiv, nu este altceva decât un conglomerat de vise răpuse. Ceilalţi, cei care le trăiesc… nu, ei nu ştiu ce sunt. Aşa cum de mult nu mai ştiu ce înseamnă nici singurătatea gândului, nici întâmplarea nopţii, nici plimbarea pe tărâmul poveştii. Sau al poveştilor – al poveştilor pe care vreau să le scriu şi care, deşi îmi aleargă în minte, nu vor să înceapă să îmi picure de pe degete. Şi totuşi, va veni o vreme când îmi voi uita neputinţa sorbindu-mi puterea de pe necuprinsuri de piele de femeie care să mă elibereze de blocaje, chiar dacă mi se va arunca în faţă viciul!
Nevermore 