Clipă

        Mi-l amintesc, încă, şi mi se pare ciudat pentru că nu i-am dat niciodată o importanţă aparte, dar în acelaşi timp m-a frapat aşa cum nu a făcut-o nimeni de multă vreme. Mi-l amintesc împreună cu privirea tulbure şi cu buzele mişcându-se neputincios, dorindu-şi să scuipe nişte cuvinte, câteva, fără să reuşească, totuşi, să exprime decât stropi de salivă – era salivă fără venin, de asta sunt sigur, deşi de multe ori mi-a fost dat să văd, în zâmbetele oamenilor, pungi care abia aşteptau să îşi golească otrava. El era diferit, poate de aceea m-a frapat. Mi-l amintesc, spun, cu baticul lui cu steagul Americii strâns pe cap, pe care după o vreme uitase să şi-l mai aranjeze, permiţându-i să-i obtureze vederea. De sub marginea pânzei decolorate, roase de vreme şi de soare, i se iţea privirea nedumerită, întrebătoare, care nu ştiu dacă nu era capabilă să îşi înţeleagă propria tulburare sau dacă renunţase, în urma unei căutări nebuneşti, să mai desluşească tainele lumii. Îmi amintesc şi de buzele groase şi umede, de bărbia ascuţită şi acoperită de o barbă neîngrijită în albul căreia se ascundeau, sporadice, câteva pete de culoare. Şi îmi amintesc că m-am întrebat dacă este posibil, cumva, ca părul alb să fie murdar – murdar de lucruri neştiute, cunoscute numai de cel căruia îi aparţine şi a căror memorie moare fie odată cu omul, fie odată cu conştiinţa lui.

        Mi-l amintesc, slab, aproape scheletic, cu tricoul negru şi rupt la cusătura gulerului, cu pielea feţei puţin zbârcită, cu nasul încovoiat, cu zâmbetul pierdut şi înfrânt. Mi-l amintesc stând sprijinit într-un cot, cu tâmpla sprijinită în palmă, cu fruntea apropiindu-se, în somnolenţă, tot mai mult, de masa pe care îşi aşezase, aproape goală, halba. Şi îmi mai amintesc cum nişte glumeţi, văzându-l încovoiat în căutare, l-au întrebat pe un ton şăgalnic: “ce ai pierdut, ‘nea Adi”?! Probabil atunci, trezit din amorţire, din piroteală, din beţie, din amnezie, trezit din toate, (mi-l amintesc, pe el, cum) ridicându-şi capul cu greu, împlântându-şi privirea în nori, ca şi cum de acolo venise întrebarea, neluând în seamă pe nimeni şi nimic altceva, răspunse nesigur: “Ce… ce am pierdut? Timpul”! Atunci, frapat, uimit, înspăimântat, temător ca acel individ pe care îl considerasem jalnic să nu îmi devină obsesie, m-am întrebat dacă, de fapt, nu cumva Timpul îl pierduse pe el.

//

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s