Amintire

        Stăteam cu trupul dezgolit în faţa razelor soarelui pe care deja ajunsesem să îl cunosc. Şi el mă cunoştea pe mine, încă din prima zi în care mi-a atins pielea cu raze fierbinţi şi ascuţite, dogoritoare, suliţe care îmi făceau toţi porii să se înece cu broboane de apă, de energie, de plăcere, curgătoare, care săpau de fiecare dată mici albii pe pielea deja devenită arămie.

          Îmi lăsam privirea să cutreiere departe şi gândul şi mai departe, acolo unde doar ochiul minţii şi sufletul mai pot ajunge, în locuri pe care nici visul meu nu le va mai străbate niciodată, dar la care din când în când mai priveşte, ca un cerşetor, ca un încarcerat, care urmăreşte mişcarea sau nemişcarea din spatele ochiurilor de plasă ale unui gard, din spatele zăbrelelor groase ale unei temniţe… cu singura diferenţă că temniţa sa este nemărginirea, iar spaţiul la care râvneşte este îngrădit, înconjurat de ziduri înalte de apărare.

          Privirea mi se rotea peste peisajul impunător – cer albastru străpuns neîndurător de piscuri de munte, goale sau acoperite de păduri verzi care începuseră să dea semne ruginii de moarte; în faţă munte, în dreapta munte, în stânga munte, în spate… în spate doar un zid zgrunţuros, la care nici nu mai ştiu cum am ajuns, împins, probabil, de greşelile făcute, de nepăsări, de temeri, de mânii sau de remuşcări, de doruri şi de suferinţe, sau, poate, de fericiri, de fericiri visate, de gânduri nebuneşti şi mult prea îndrăzneţe.

         Gustam, însă, doar plăcerea de a fi cu spatele la acel zid, sub nişte raze necruţătoare care îmi făceau pielea să plângă. Mă bucuram că nu sunt legat la ochi, că ţigara care îmi ardea în colţul buzelor nu era deloc ultima, că gândul meu se putea înălţa fără grabă, fără teama că va fi curmat subit şi nepăsător. Execuţia mea avusese loc cu mult timp în urmă, iar acum trăiam doar efectele ei, într-un paradis în care mulţi şi-ar fi dorit să ajungă, sub soarele fierbinte al unei veri aflate în agonie. Încă o vară care a trecut fără sens, fără nimeni, împinsă cumva de la spate doar de inerţia respiraţiei mele şi a sângelui care îmi străbate încă venele.

          Era frumos locul acela în care mă pierdeam pe mine de mine însumi, uitându-mi existenţa reală, înălţându-mă printre stânci pe aripi de uitare, nepăsător la ceea ce lăsasem în urmă – aceleaşi lucruri care mă aşteptau la întoarcere, dar de care preferam să nu îmi mai amintesc. Şi dacă m-ar fi întrebat cineva, cu bucurie aş fi ales să nu mă mai întorc niciodată, ci să încep să îmbătrânesc într-o zi cât alţii în ani, petrecându-mi astfel viaţa sub nişte raze fierbinţi, cu ochii orbiţi de verdele ruginiu al unei păduri care nu mi-a fost niciodată străină, înfiptă nu ştiu cum în vertebrele stâncilor la fel de puternice ca neclintirea sorţii.

         Mi-aş fi legat soarta cu un fir de aţă de undele repezi ale râului care îmi legăna somnul, lăsându-l să mă poarte cu repeziciune peste stâncile de care se loveşte, strecurându-se prin inima muntelui, căutând locuri prin care să îşi poată săpa albia, străpungând, măcinând, muşcând cu răbdare piatra, luptând la fel cum fiecare om se luptă cu alţii şi cu sine însuşi pentru a îşi îndeplini un destin pe care şi-l alege singur. Oricare ar fi acel destin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s