Spaime

          Mi se întâmplă să revin mereu, obsesiv, la obsesiile mele; de fapt, ajung să mă întreb dacă obsesia nu poate să devină ea însăşi o obsesie. În mod ciudat, în unele momente simt nevoia să am obsesii – indiferent de care, de orice natură, doar să am ceva de care să mă agăţ, ceva care să mă macine, care să mă urmărească. Au fost vremuri în care priveam întunericul şi mă înspăimântam de el. Au fost ani în care mă înspăimânta lumina zilei. Au fost clipe care nu mai vroiau să treacă şi ani care s-au dus ca orele. Mă obsedează, trebuie. Mă obsedează inclusiv cuvintele, acestea care nu vor să iasă, cele care îşi capătă formă grafică mincinoasă; şoaptele! Până şi şoaptele mă obsedează, şi absenţa lor, şi zborul, al lor şi al gândului, dincolo de prea departe, dar prea slabe ca să transforme totul în aproape. Mă obsedează neputinţa – neputinţa de a rămâne eu, neputinţa de a păstra tot ce este în jurul meu. Este imposibil să treci printr-un mediu fără să îl modifici, oricât ai încerca să îl laşi intact. Mă obsedează gândindu-mă că asta îmi face mie timpul; mă înspăimântă că asta fac eu altora. Mă frustrează că nu sunt singurul – cu siguranţă sunt încă mulţi alţii care îşi urăsc neputinţele. Până la urmă nu rămâne decât falsificarea. Falsificarea fiinţei umane în raport cu trecerea vremii. Aşa îmi spun, chipul oamenilor mereu tineri este falsificat de timp. Sau tinereţea veşnică este negare? Spaimă? Neputinţă? Mă obsedează întrebările, mă înnebuneşte absenţa lor şi timpul mă calcă în picioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s