Nimic

          “Ce mai scrii”? mă întreabă cineva. Răspund evaziv: “Nimic”. “Păi cum nimic”… Opresc fraza cu un gest făcut din mână a lehamite. “Am zis, nimic”. Poate că acolo trebuia pus punctul şi nu ştiu de ce nu m-a lăsat inima să o fac. Orice m-aş crede, orice m-aş pretinde, înainte de toate sunt om. Nimic. Om. Atât. “Nu vreau să scriu cu speranţa că îmi va supravieţui ceva”. (Nu ştiu de ce aş spune asemenea minciună, dar mărturisesc că atunci am spus-o). De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, admiţând că scrisul devine otravă, nimeni nu reuşeşte să îi supravieţuiască – nimeni dintre cei care scriu cu sufletul. Or, dacă nu îi voi supravieţui eu lui, va trebui să rămână el în urma mea, nu ca o dovadă de grandomanie, ci ca mărturie că paşii mi-au rătăcit o vreme (şi sper deloc în zadar) pe aceste meleaguri.

          Dacă tot a venit vorba despre meleaguri mi-aş uita dialogurile mai mult sau mai puţin închipuite, purtate cu alţii sau cu mine, şi mi-aş îndrepta gândul în altă parte, departe, înspre un loc în care nimicul capătă alte dimensiuni. În mod ciudat, în unele locuri, ca şi în diferite guri, “nimicul” îşi pierde esenţa primordială şi se îmbracă în alte haine. De exemplu, după o zi întreagă de vară, plină de caniculă şi care se cerea neapărat a fi lâncezită, undeva înspre seară eram întrebat: “ce ai făcut azi”? “Nimic”, răspundeam. Doar că nimicul meu nu era vid, nu era absenţă, era doar caracterizat de lipsa de importanţă a acţiunilor mele. Poate scrisesem, poate citisem, poate băusem; poate mă purtaseră paşii înspre zări, pe dealuri, poate îmi scăldasem trupul în undele molcome ale unei ape curgătoare sau, poate, lenevisem la soare, ca un şarpe, sperând ca sub raze nemiloase şi incandescente să îmi lepăd pielea şi să îmi dobândesc înţelepciunea. “Nimicul” are forme diferite, dimensiuni diferite, înţelesuri diferite. Poate că eu însumi, de-a lungul timpului, mi-am acordat înţelesuri diferite – mie, altora, tuturor, lumii întregi, soarelui şi lunii, timpului şi anilor. Îmbătrânind, pentru că ajuns la vârsta senectuţii nu mai pot să mă ascund în spatele refuzului de a mă maturiza, mi s-a întâmplat un lucru ciudat: am ajuns să îmi contabilizez amintirile şi să le exprim nu în zile, nu într-un an, ci în ani, ba chiar – şocant! – în zeci de ani. O făceam, apoi când am privit în oglindă nu am văzut nimic; sau am văzut Nimicul. Uneori nu mă pot stăpâni să nu văd (chiar dacă închid ochii) diferenţa dintre ce îmi doream să fiu, ce speram să fiu şi ceea ce sunt. Mă doream mereu eu, mă speram veşnic tânăr. Mă închipuiam mereu un cuceritor a cărui privire este mereu aţintită în faţă, înspre tărâmuri noi ce cheamă în şoaptă. Nu mă vedeam niciodată privind în spate, pentru că – aşa îmi spuneam, jur! – în spate nu este nimic din ce nu ştiu. Şi totuşi, ajunşi într-un anume punct, este posibil ca, privind în urmă, să găsim tot ce nu înţelegem. Iar eu, cred, nu am înţeles niciodată adevărata esenţă a Nimicului; nici a ceea ce sunt, nici a ceea ce este. Dar râd. Râd când, privindu-mă în vreun ciob de sticlă, îmi reproşez şăgalnic: “nu ai înţeles nimic”! Atunci mi se pare că înţeleg totul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s