……

          Cred că muream; muream cu fiecare clipă rememorată, cu fiecare amintire depănată care se desprindea din mine ca dintr-un caier inutilizabil, mult prea ros de molii. Cred că până şi întunericul murea în mine, pentru că mă simţeam luminat de fiecare imagine, de fiecare gând îndreptat înspre ceva care din pricina timpului îmi devenise străin – oameni sau locuri, indiferent. Cred că mi-am dat seama că muream pentru că, amintindu-mi, începuse să îmi fie dor de mine. Mi se făcea dor de un “eu” mult mai puţin apăsat, mult mai mult angrenat în mecanismele visului şi ale speranţei. Mi-am dat seama că în unele suferinţe învăţasem să trăiesc, pe când, odată cu unele indiferenţe, începusem să mor. Mă omoram uneori, uneori cu firea, alteori pe mine, luând hotărâri impulsive, urmându-mi sufletul şi pierzându-mi minţile – minţile, spun, pentru că mereu m-am considerat inteligent, ca şi cum, în comparaţie cu alţii, aş fi avut nu una mai ascuţită, ci mai multe. Mă omoram uneori hotărând să lupt, mă omoram acceptând să cedez, dar numai atunci mă simţeam viu, când îmi simţeam venele pulsând a disperare sau a fericire. Sentimentul, simţirea, ele îmi erau cei mai buni ghizi, şi fără să îmi dau seama, presimţeam că singurul lucru care mă va ucide nu va fi nici timpul, nici vârsta, nici moartea, nici uitarea. Singurul lucru pe care îl simţeam capabil să mă ucidă era raţiunea, judecata. Uneori judecata altora, alteori însăşi judecata mea, aceea sănătoasă, banală, comună, caracteristică oricărui individ de pe stradă de care, în anumite momente, am simţit că nu mă mai pot disocia cu nimic. La un moment dat, însă, a venit fulgerul. Acel fulger capabil să lumineze o noapte întreagă, să sfâşie o beznă întreagă, să incendieze, să transforme scânteia de divinitate care licărea în mine în foc devastator. Nu, nu am devenit dumnezeu, dimpotrivă, mai degrabă aş spune că mi-am asumat statutul de înger. Şi am înţeles că nu tot ce este sfânt nu este capabil să fie diabolic dar, mai ales, am înţeles că unele atribute angelice pot să devină demoni care să consume. De aceea am început să îi şoptesc numele, ca rugăciune, chiar dacă în nesupuneri şi unele căderi, ruga mea se împletea cu blasfemie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s