Amar

          Dacă unii îndrăznesc să spună “necunoscute sunt căile Domnului”, de multe ori îmi permit să spun “ciudate sunt gusturile vieţii”. Cei care au gustat-o pot să confirme sau să infirme, mie îmi este indiferent. În definitiv, dacă există acea unicitate pretinsă de fiecare, cu siguranţă trebuie acceptat şi dreptul la opinie şi, mai ales, principiul acela cu gusturile. “De gustibus”, spun unii, de parcă în anumite privinţe gusturile pot fi acceptate şi însuşite. Viaţa are gust amar; dulce; acru, de multe ori. Nu vreau să mă confesez, nu vreau să mă plâng; cred că de multe ori, de prea multe, senzaţiile de greaţă mi-au provenit mai degrabă de la viaţă decât de la alcool. De parcă i-ar păsa cuiva. În definitiv libertatea este cel mai de preţ bun al omului, atâta timp cât ştie să o folosească. Atunci când este înţeleasă greşit, libertatea, ca şi iubirea, poate să devină calvar. În mod cumplit(!) calvarul poate să devină iubire, iar iubirea poate să fie confundată cu libertatea, deşi aruncă în spatele condamnatului lanţuri grele de care, probabil, nu se mai vindecă niciodată.

          Nu ştiu de ce am început să mă gândesc la libertate, poate pentru că nu o am; nu ştiu de ce am început să vorbesc despre iubire, poate pentru că îi simt absenţa. Despre calvar, cu atât mai puţin, pentru că visele, atunci când nu îmi sunt naive şi frumoase, îmi devin erotice. Poate cândva voi aborda şi erotismul, ar fi o provocare, cu atât mai mult cu cât nu mi se potriveşte. Nici măcar Femeia nu mi se potriveşte. De multe ori mă privesc în oglindă şi îmi spun că singurul lucru care mi se mai potriveşte este veneraţia; pentru că ea reprezintă singura doză de nebunie care mă mai poate caracteriza; pentru că este singurul lucru pe care mai am puterea să îl aştept; pentru că este ultimul lucru pe care îndrăznesc să îl pretind. A aştepta şi a pretinde sunt verbe diferite nu ca formă, nu ca înţeles, ci ca proprie conştiinţă de sine. De multe ori, de cele mai multe ori, îmi scapă înţelesul vreunei acţiuni tocmai pentru că în unele cazuri nu mă intereasează, în altele mă înspăimântă. Acţiunea manifestă, de exemplu… Dar de ce aş vorbi despre ceva ce mă poate afecta mai mult decât gustul? Sau, mai rău, mai mult decât dezgustul? M-aş recunoaşte cât se poate de superficial dacă nu aş cunoaşte gustul dezgustător, de aşteptare, al amarului. Iar viaţa… viaţa de multe ori se poate îndepărta suferind, înspăimântându-se, trecând nebăgată în seamă. De multe ori m-am întrebat, oare chiar orice om care trece pe lângă mine înseamnă viaţă?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s