Dileme oarecum personale

          Oricât de mult îmi plac pauzele lungi şi dese, dar nu numai ele ci şi vacanţele, uneori îmi vine să mă bucur că se termină vara. Sunt mai multe motive, mai personale sau mai puţin personale, de ordin raţional sau sentimental. Vara îmi vine greu să scriu dar, mai cu seamă, iubesc cu putere toamna – aşa îmi justific faţă de mine, în anumite momente, lenea. Şi nu numai lenea ci şi nehotărârea. Mă întreb dacă nu cumva din nehotărâre se nasc dilemele. A trecut de mult vremea îndemnului “scrieţi, scrieţi orice numai scrieţi”. Şi, de altfel, nici nu cred că mi s-a potrivit vreodată, nici măcar la începuturi. Râd uneori de mine spunându-mi: “A scrie… dar ce?! aceasta este întrebarea”! În realitate biroul meu ar trebui să fie lipsit de sertare. Îmi amintesc că acum nu mulţi ani în urmă, într-un acces de naivitate copilărească şi simpatică, îndrăznisem chiar să îmi trec pe hârtie proiectele literare. Deşi iniţial îmi era teamă că nu voi fi capabil să ajung nici măcar la o a doua carte, nu mică mi-a fost mirarea când, numărând, am ajuns la nu mai puţin de şase viitoare proiecte. Şi abia terminasem cu “Nevermore”. Mint şi mă laud, dar o fac pentru că îmi place să îmi spun că sunt un răsfăţat al sorţii, oricât de cumplită ar fi ea.

          Se termină vara, spuneam, şi poate curând va trebui să încep să mă reobişnuiesc cu chinurile pe care le invoc cu atâta emfază în faţa altora. A scrie – adevărat, este o binecuvântare, dar ce?! La o bere, sorbită deloc în grabă (şi deloc una singură, dar îmi permit să generalizez), Amicu’ îmi sugerează (din nou) o revenire la rădăcini. Ca să fiu sincer, mereu am susţinut că o carte definitivată trebuie să rămână aşa. Poate pentru că o adăugire într-o altă stare de spirit decât cea iniţială îi poate strica echilibrul. Sau, poate, pentru că trecerea timpului maturizează în activitate, şi este posibil să se observe discrepanţa dintre scriitorul de altă dată şi cel actual. Pe de altă parte, există cel puţin un exemplu în care un roman a câştigat în valoare în baza revizurii şi adăugirii. Îmi venea să râd de o teamă care îmi încolţise în minte: dacă voi fi atât de preocupat de reveniri încât nu voi mai putea privi înainte? În definitiv, susţin în continuare, greşelile pot fi scuzate, dar nu îndreptate. Şi o carte trebuie să fie privită drept ceea ce este, nicidecum să fie chinuită cu renaşteri şi reinventări. Poate de aici şi dilema – una dintre ele – “scrie, dar nu scrie orice. Fie, dar ce”?! Şi dacă mă gândesc bine, o revenire asupra unei cărţi poate să echivaleze cu o dezicere de ea. Ceea ce mi-am promis să nu fac niciodată, pentru că prea îi dispreţuiesc pe cei ce se dezic de ei înşişi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s