Viaţa şi alte variate vulgarităţi

          Într-o noapte, pe când îmi pierdeam vremea în faţa unui pahar, nehotărât ce să încep să scriu, mi-am spus că nu ar fi rea ideea unei cărţi de citate. “Ştiu, mi-am spus, ar fi un pas înapoi”. Pe de altă parte, ar putea fi un pas către curentul actual al microbului citatelor. Cu vulgaritatea de rigoare, nu am putut să nu constat că lumea se rezumă la citat şi se învârte în jurul său. Dacă mi se permite să uzez de o oarecare “aroganţă” intelectuală, Nietzsche scria undeva: “Asta e viaţă? Fie”! Or, în baza principiului menţionat – pentru că şi eu la rândul meu pot să fac dintr-un citat principiu – am hotărât să îmi amân anumite proiecte, dacă nu cumva să renunţ la ele, şi să mă aliniez lumii. Poate şi pentru că, aşa cum spunea românul nostru Paler, “ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”.

         Într-o seară, plictisindu-mă şi simţind nevoia unei ieşiri nocturne, dau un telefon. “Ce faci”? întreb, când mi se răspunde într-un final. “Citeam”. “Ce”? “Nişte citate”. Numai bine, mi-am spus, având proaspătă în minte ideea cărţii la care mă gândisem. Viaţa, nu numai lumea, poate să fie cuprinsă, oricât este ea de lungă, de zbuciumată sau de plictisitoare, într-o formulă sintetizată care, chiar dacă nu reflectă experienţă, în anumiţi ochi arată cultură. Şi de ce nu?! Citatul este mai accesibil decât orice carte; şi uite că acela – nu mai ştiu cine spunea că “în cărţi şade înţelepciunea lumii”, dar numele este mai puţin important decât ideea – ei bine, acela se înşela. În citat şade înţelepciunea lumii, mai degrabă, şi Menandru (habar nu am cine e!), spunând că “nu înseamnă că dacă ai păr alb ştii să şi gândeşti” este doar un altul, ilustru necunoscut, care se aruncă pe sine în derizoriu negând evidenţa. Citatul nu se gândeşte, se citează; se emană; se emană cu titlul de sentinţă, definitivă şi irevocabilă de multe ori – cu atât mai mult cu cât eu, personal, am întâlnit până şi bărbaţi care îşi ascundeau înţelepciunea prezumată cu ajutorul vopselei de păr.

          Totuşi, cum rămâne cu ce a zis Einstein?! Aşa m-am întrebat când încă nu mă hotărâsem deplin, „să încep, să nu încep”? “Încearcă să fii un om de valoare, nu un om de succes”. Caduc şi desuet, mi s-ar spune, pentru că într-o societate a citatelor, valoarea este dată de succes şi nu invers. Şi ceea ce nu are succes se prezumă că nu are valoare. Este exact ca în cazul inteligenţei, şi succesul se prezumă. Dar să revin la cartea mea de citate. Într-o noapte o începusem, sunt aproape gata să jur că o începusem, dar după câteva minute am revenit la ideile mele de dinainte, la dubiile şi la nehotărârile mele. Cum zicea Kierkegaard, într-o vreme în care inteligenţa avea mai mare putere decât citatul: “viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trăită privind înainte”. Aşa mi-am propus să fac şi eu şi, privind retrospectiv, am înţeles că nu sunt capabil să mă înham la asemenea proiect şi că ar trebui să rămân ancorat în ale mele. Cu atât mai mult cu cât acel “nosce te ipsum” (al cui Dumnezeu era?!) mi l-am aplicat cu atâta sfinţenie încât demararea unui proiect pe care nu pot şi nu vreau să îl finalizez mi se pare prostie curată. Dar, pentru că vorba zice “niciodată să nu spui niciodată”, mi-am notat undeva, pentru când voi ajunge într-o pană de idei, sau în vreun caz, trecător sau nu, de demenţă comercială, ideea cărţii de citate. Pentru că în viaţă nu faci mereu ceea ce îţi place, ci ceea ce se cere. Cu atât mai mult cu cât, undeva într-o crâşmă, în faţa unei beri gigantice, bine zicea Amicul – şi să îi scuzaţi vulgaritatea, pentru că eu doar citez: “Viaţa are obiceiul prost de a te fute în gură când te aştepţi mai puţin”.

Anunțuri

Ilogic

          În seara aceea am crezut că îmi pierd minţile. Nu de fericire şi nici de supărare ci, mai degrabă, pentru că sunt genul de bărbat atât de dezordonat încât este capabil, dacă prin absurd se descalţă la intrare, să îşi piardă încălţările în holul unei văduve care nu are decât o singură pereche de pantofi. Această dezordine care mă caracterizează este pe deplin reflectată de chipul meu: nasul îmi este aruncat, mare, în mijlocul feţei, iar ochii par că îl străjuiesc neînţelegându-se care îi este superior celuilalt şi care merită să stea mai sus. Urechile, mari şi clăpăuge, capabile să recepţioneze semnalele emise de sateliţii americani, oricât şi-ar aştepta îndemnul la zbor îmi par prea neîncrezătoare în puterile lor şi de aceea stau ascunse şi ruşinoase sub o claie de păr blond-roşcat, nici ciufulit, nici încâlcit, dar nici pieptănat. Buza superioară îmi este groasă, atât de groasă încât dacă lipitorile ar avea dinţi să o muşte, s-ar putea îndestula din seva ei pentru zece vieţi întregi, în timp ce buza inferioară aproape că nu există. Lasă împresia că nu există, deşi altora li se poate părea că se ascunde – că se ascunde la umbra buzei superioare, ca şi cum arşiţa respiraţiei, şi ea neregulată şi dezordonată, ar fi deranjat-o peste măsură.

          Probabil minţile era să mi le pierd nu din pricina fericirii, ci din cauză că eram prea beat – în acele momente trupul îmi devine şi mai dezordonat; capul mi se lasă în piept, deşi gâtul încearcă să se îndrepte; ochii încearcă să se mijească şi să distingă umbrele în timp ce pleoapele ţin morţiş să îi acopere; buzele îmi sunt uscate, deşi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca, în asemenea momente, pe când să adorm, să simt cum un firicel de salivă mi se prelinge în colţul gurii. Cât despre gândurile mele, dezordinea lor este şi mai mare decât cea trupească. Deşi, nu de puţine ori îmi spun, “măcar trupul nu îmi este înspăimântător; dizgraţios, da, dar înspăimântător nu”. Singurul lucru înspăimântător la mine este succesiunea rapidă a gândurilor, care din cel mai blând om cu putinţă mă transformă în cea mai cumplită bestie; din cel mai raţional om de pe pământ pot să devin chiar pedofil, mânat de simplul instinct trupesc care îmi cere să mă răzbun pe vreo frumuseţe care, mai târziu, cu siguranţă dacă se va uita la mine nu o va face decât ca să râdă.

         Poate de aceea era să îmi pierd minţile atunci când, în metroul care mă ducea către o destinaţie pe care nu vreau să o dezvălui, o femeie nici frumoasă nici urâtă, cu retina stângă parcă puţin dezlipită de pe globul ocular, cu părul negru ciufulit şi intrându-i în gură din pricina curentului, ridicându-se de la locul ei pe picioarele-i subţiri şi grăbindu-se să coboare, îmi aruncă un bileţel abia şoptindu-mi întretăiat: “pentru tine”! Biletul ei l-am folosit ca semn de carte toată seara – sunt genul de intelectual care nu se desparte de cartea pe care o citeşte nici în călătoriile prin staţiile scurte de metrou, nici la masă, nici pe trecerea de pietoni şi nici chiar în locul în care până şi împăratul merge singur. Aşa sunt eu, mă laud că prefer să îmi hrănesc mai degrabă mintea decât trupul, şi poate de aceea, prin piele, atunci când sunt dezbrăcat, îmi devine pregnantă până şi dezordinea oaselor.

          Când am ajuns acasă m-am aruncat pe pat în camera întunecată căreia îi spun dormitor deşi mai degrabă seamănă cu un grajd, cu o cocină, cu o bibliotecă sau lăcaş de cult devastate de furtună. Mi-am întins ciolanele lungi şi masive pe scândura tare pe care o numesc pat şi am închis ochii. Am început să o recompun, să îi recompun chipul, apoi trupul. Apoi am început să o dezbrac, mai întâi de bluza neagră, de blugii albaştri, de sutienul a cărui bretea neagră i-o întrezărisem şi de cine ştie ce altceva o mai fi purtat. Am privit-o goală, în ochi, în umeri, în sânii mici şi ţuguiaţi sub care pompa o inimă la fel de mică, pe abdomenul puţin bombat, apoi pe coapse şi între ele. Era neepilată cred că de vreo două luni pe puţin, şi părul pubian o acoperea ca un desiş care tăinuieşte o intrare secretă în Peştera Comorilor. Atingându-mă am făcut-o să geamă şi pentru o vreme mi-am oferit-o stângaci, neştiind cum să îi ofer plăcere nici ei, nici mie. Mi-am urmat doar instinctul, acel instinct animalic în care de când am început să citesc am început să cred tot mai puţin, deşi poeţi deşănţaţi îl ridică în slăvi. Mai târziu, după ce am terminat cu imaginarea, ridicându-mă, mi-am luat cartea, am deschis-o acolo unde aşezasem biletul devenit semn de carte şi am început să îl rup, mai întâi în două, apoi în patru, în opt bucăţi şi în tot mai multe. L-am aruncat la coşul de gunoi zâmbind triumfător, răspunzând în gând privirii ei angajante: “la ce îmi trebuie să te sun, te-am avut şi pe tine”! Aşa, ca să se mai mire cineva de ce unii dintre noi nu iubim femeile nici măcar în gând, chiar şi atunci când încearcă să ispitească.

Personaj

          Cumva, într-o clipă, mi-am strâns puterile și am cutezat să privesc în mine. “Buruiană”, mi-am spus. “Buruiană mincinoasă și necinstită capabilă să sufoce trandafirii”. Trădările sunt ușor de suportat până în clipa în care sinele este pus față în față cu ele. Atunci abia, în final, când trebuie să te privești din afară, abia atunci zâmbești sau te înspăimânți. Până atunci sunt toate valuri de viață și scuze, cărări și pași neauziți, motive, argumente, impulsuri. Viața poate să fie orice, mai puțin ceva ce ține de sine. De prea multe ori nu individul decide ci clipa; nu individul, ci împrejurarea și hazardul. De multe ori rațiunea nu are cuvinte de spus, și nici inima, doar hazardul. Viețile se pot decide prin clipe de neatenție și morțile prin impulsuri vulgare. Mă simțeam simplu privindu-mă, deși de multe ori mi s-a părut că sunt întortocheat ca o soartă; la fel cum mi s-a părut că sunt altceva decât buruiană. Poate până și impresiile bune pe care le avem despre noi sunt cele care ne prăbușesc în neant. Impresiile bune și cuvintele frumoase lipsite de fundament, visele încropite sub lumină vagă de stele și șoaptele – acele șoapte care, fără să își dezvăluie vreo clipă amenințarea, promit: “vine noaptea”. Doar că Noaptea trebuie să vină cu pași molcomi, atunci când îi este timpul, când toate încep să adoarmă și să amorțească, când orice rost al zilei se pierde fără urmă îndemnând la somn. Somnul meu și noaptea nu s-au întrepătruns decât în puține cazuri. “Am vreme să dorm”, îmi tot spuneam privind în zare, așteptând să îmi ajungă pașii pe orizont și tot mai departe, tot mai sus, către câmpiile verzi ale fericirii absolute. Priveam mereu în față, ca pentru a nu îmi rătăci calea. Așa îmi spuneam, ochii nu se țin plecați, pe drum, pentru că nu trebuie văzuți pașii ci destinația. Când se lasă unele nopți orbitoare, însă, ochii pribegi începeau să îmi privească spre încălțări, uitând că nu numai lumina zilei poate să fie ghid de încredere. Recunosc, abia când mi-am privit drumul mi-am rătăcit pașii. Și, umblând fără țintă, nemaiștiindu-mi calea, am nimerit pe tărâmurile cele mai întunecate crezând că și ele sunt o piedică ce trebuie trecută către destinația mea. Sunt oameni care așa cred, așa spun – după întunericul cel mai adânc apar zorii. Dar, cum Nopțile nu trebuie grăbite ci lăsate să vină la timpul lor, nici zorii nu pot să fie închipuiți doar prin trezire. Îmi vine să dorm, să mă înghesui sub pietre pe care alții mi le-au pus în spinare.

Demoni

           Îți simt pe buze sărutul cu gust de cadavru și în mine golul amintirii. Amintirea mereu mi s-a părut mai mult umană decât divină, pentru că păstrează ceea ce zeii vor să se uite. Este ca o luptă pornită împotriva lor și chiar dacă omul nu supraviețuiește, într-un final, luptei, amintirea îi supraviețuiește lui și îl duce mai departe. Îl duce în amintirea altora, îl duce să îl nască în alții, sub formă de spaimă, de viciu sau de hotărâre. Poate așa te-ai născut tu în mine, ca amintire a ceea ce ar fi trebuit să fie, drept vis pe care aș fi vrut să îl trăiesc, nu să îl văd sfâșiat, drept sărut care trebuia să aibă un cu totul alt gust – poate al meu, poate al tău, poate al mirării. M-am mirat de multe ori de rădăcinile amintirii, de gusturile ei, de locurile ei în mine; ca orice altceva, o amintire se poate descompune, și părți din ea, rămășițe, se răspândesc în trupul în care se instalează, căutându-și confortul, când in inimă, când în ochi, când în umeri lăsați neputincioși sau în pumni strânși. Amintirea ne supraviețuiește și este o formă de viață, chiar și atunci când gustul sărutului….

         Gustul sărutului trebuie să fie al buzelor tale, însoțit de moliciunea iubirii, de sfârșeala care să mă cuprindă ca pe un călător ajuns la capătul drumului. Îmi vreau oboseala sărutului, îi vreau tendința dementă spre pasiune, îmi vreau pasul alături de pasul tău, în fața lui, în spate, oriunde, doar să fie în preajmă. Pășeam pe urmele tale imaginare, urcam și coboram din ceruri, plângeam în sine, uram și râdeam căutând ochii fiecărui trecător ca să îi surprind privirea, să îi arăt, nerostit, cum mă arăt cu degetul. Poate pe vremuri mi-ar fi spus demon și m-ar fi ars, dar atunci aș fi râs și i-aș fi arătat cu degetul pe ei, nu pe mine. Și i-aș fi batjocorit, i-aș fi urât pe ei, nu pe mine, pentru că ei, cu tot cu flăcările lor, nu ar fi reușit să împiedice ce am împiedicat eu. Eu, eu am închis cerurile. Eu!

           Și le-am zăvorât cu lacăte grele pe care să crească mușchi de copaci ca tainiță care să le ascundă – să le ascundă de orice privire, de orice atingere, până când, cu glasul său, Îngerul va striga din abisurile disperării, dictându-mi reînvierea pe culmi spre care pașii nu au putut să îmi ajungă pierzându-se în împleticire. Așa mergeam, împleticit, gata să râd oricui în privire, de mine, de nimicnicia lucrurilor, de piața întreagă care, cu iz de mahala, șușotea asurzitor toate închipuirile pământului, doar pe ea nu. Pe ea, nu, pentru că i-a fost menit să o șoptesc doar eu, să o chem, să o strig, să o urlu agonizant până când, cine știe între care stele, prinzându-i mâna, i-aș cere să-mi dea viață, să nu mă mai prăbușească. “Și dacă vreodată vei vrea să mă prăbușești, când mă săruți să purtăm amândoi miros de tămâie”.