…….

          Încep să cred că în încercarea mea de a mă umaniza am început să mă dezumanizez. Nu am timp să îmi plâng de milă, nici nu intenționez să mă înfior în fața unei evidențe pregnante de a cărei atingere nu mai pot să scap orice aș face. Cred că mai degrabă mă înspăimântă voluptatea pe care o simt gândindu-mă, analizându-mi pașii, greșelile, regretându-mă pe mine și, deopotrivă, regretându-mi viitorurile imposibile. ”Cred că am început să mă maturizez” – o spun des și oricui este dispus să mă asculte, chiar dacă în continuare în privirile care mă scrutează citesc îndoiala. Maturitatea nu mi s-a potrivit niciodată, nici lumile în care au încercat, pe rând, să mă atragă alții. Și de ce aș fi de condamnat?! Care dintre oameni nu își are lumea lui care i se potrivește cel mai bine? Poate să pară nebunesc, dar vreau să trăiesc în lumea mea. Cu atât mai mult cu cât eu însumi sunt lume – sunt lumea mea. Acolo vreau să trăiesc, în mine, nicidecum în visuri care se îndepărtează pe măsură ce clipa contopirii cu ele se apropie, nu în așteptări fără capăt, nu în speranțe irealizabile. În mine, în mine vreau, în lumea care sunt, pe care mi-o construiesc ca să mă adăpostească și să mă apere ca o temniță fără ziduri. Mă percep uneori captiv, alteori mă simt liber, în funcție de toate lucrurile pe care le fac sau pe care trebuie să le fac. Sunt oricând gata să mă înfrunt pe mine sau să mă temperez, să mă plec în fața mea sau să mă revolt cerându-mi dreptul de a fi eu, eliberat de conveniență. Vreau să fiu eu în brațele unei femei, eu, nu masca mea; vreau să fiu cel care o privește bizar neîndrăznind să își mărturisească sieși ceea ce i se potrivește sau nu; vreau să fiu eu în mijlocul pădurilor și să îmi strig numele, scriindu-l pe cer cu forma acută a sunetului, în așa fel încât să nu îl mai cunosc decât eu – pentru că, în definitiv, eu sunt singurul care are dreptul să se judece și să se cântărească, să se pronunțe asupra sieși și asupra propriei utilități în lumea proprie. În lumea altora nici nu mai contează, pentru că orice lume este supusă distrugerii și la fel de bine cum se poate ridica pe baze solide se poate nărui la cea mai ușoară adiere de vânt. Poate de aceea am și ajuns să mă simt dezumanizat pentru că, în căutarea echilibrului, am ajuns să îmi iubesc torționarii în loc să îi urăsc; pentru că îmi asumam disprețul numindu-l încercare, pentru că îmi căutam borne temporale care să mă întărească în loc să înțeleg că și adevărul și minciuna apar, în primul rând, în interiorul omului, nu pe buzele altora. Cred, doar cred, că omul se dezumanizează atunci când se pierde de el, pentru că din acea clipă începe să trăiască instinctiv, în virtutea inerției, uitând că trebuie să acceadă, nu să se scurgă fără țintă în moarte. Mereu mi-a plăcut subiectul acesta. Poate inerența morții dezumanizează, nicidecum prezența ei. Asta înseamnă, oare, că de când m-am născut mi-a fost sortită dezumanizarea? Da, așa se pare, de ceea ce te ferești nu poți scăpa niciodată. Punct.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s