Răvaş spre (prea) departe

          Nu mai sunt lumea care eram înainte. M-au pustiit multe, prea multe, dar tu să nu te înspăimânţi. Ştii, simţi că revederea noastră se apropie. Timpul mi se scurge greu şi parcă prea repede, dar tu să nu te superi, pentru că deja mă simţi. Îmi simţi privirile goale care se umplu de tine, îmi simţi zâmbetul ucigându-mi tristeţea, îmi simţi uşurarea care mă cuprinde. Eu însumi îmi simt pacea – acea pace la care tânjeam de mult şi pe care o căutam în cele mai nepotrivite locuri. Am căutat până şi în mine şi, fără să ştiu că era acolo, printre pânze de păianjen ţi-am aflat chipul. Doar l-am privit şi m-am minunat de tine, după care am început să mă minunez inclusiv de mine. Orgoliul îmi dă uneori coate şi îmi şopteşte încrezut să îţi spun că, minunându-mă de tine şi de mine, eram minunat. Şi totuşi, lucrurile stau altfel, pentru că nu cel care se minunează este minune, ci acela care minunează. Te laud şi prea multă laudă poate să bată la ochi, de aceea voi încerca să mă opresc. M-am oprit de multe ori; de multe ori mi-am lăsat frazele neterminate şi destinele neîncepute. De multe ori am fugit – nu în mod laş, dar am fugit; de prea multe ori m-am ascuns, mai ales de mine, cerându-mi să împlinesc ceva ce nu am vrut niciodată, ceva ce îmi era imposibil pentru că nu îmi doream. De multe ori cred că mi-am acceptat inclusiv suferinţa numindu-mi-o nu numai măduvă ci şi poezie. Iar tu, neştiută, ai fost mereu acolo, în amintirile mele prin alţii, în prezenţa altora în timpurile în care paşii îmi porneau şovăielnici către tine. Mi te ştiu istorie şi vreau să mi te învăţ viitor. Nu te-am chemat niciodată dar vreau să îmi fii chemare – chemarea pe care o arunc înspre neanturi cu titlul de fericire. Te-aş chema, ca titlul meu suprem, ultim, ascuns între ritmuri de vers şi cenuşiu de toamnă care pare că nu mai vrea să vină. Dar nu este nimic, eu mi-am deprins aşteptarea, poate de aceea îndrăznesc să îţi cer ţie să mai aştepţi puţin. Să nu mă mai laşi să fiu frunză în vântul toamnei care se apropie, dar lasă-mi cenuşiul ei, şi plumbul din suflet, şi albastrul din ochi. Albastrul pe care, cred, fără să ştiu, l-am visat întotdeauna, l-am sperat cu fiecare suflare chiar dacă aş fi contrazis în orice clipă mintea care ne gândea pe amândoi. Eu mă credeam eu chiar şi pustiit, deşi cu tine mă redescopăr. Nu, nu cu tine, alături de tine, în tine, în istoria ta şi între coastele tale de multe ori mă văd drept ceea ce aş fi putut să fiu. Albastru. Aşa mă simt, o frunză în vânt care în ochiul tău capătă rădăcină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s