Ezoterism

                “Aseară i-a adus un pui de pisică, să o facă să se simtă mai bine. Azi l-a dus înapoi”.

                Eram pe strada Cucului, dar nu cer nimănui să mă creadă. Mă întorceam în pierdere, de la o pierdere. Ce pierdusem nu interesează pe nimeni, indiferent că este material sau deloc material, sau imaterial. Pe la jumătatea străzii o pisică albă, biciuită cu dungi negre asortate cu bej, a catadicsit să mă privească în ochi. Ai mei erau așa cum erau, ai ei verzi și adânci – habar nu am dacă mincinoși sau nu. S-a oprit și m-a privit în timp ce eu rezistam impulsului de a mă apleca înspre ea. Curios, totuși, am chemat-o. “Fuge? Nu fuge”? M-am aplecat înspre ea cu mâna întinsă: “Pis, pis”! S-a aplecat sub mâna mea și mi-a așteptat mângâierea, care a și venit. Apoi m-am îndreptat de șale și am făcut câțiva pași. M-am întors doar ca să o văd cum mă privește. “Pis, pis”! am chemat-o. S-a ridicat, a venit la mine și s-a cuibărit sub mâna întinsă. Am mângâiat-o pe cap și pe gât și din nou m-am ridicat și am plecat chemând-o. M-a urmat până când m-am oprit să o mângâi iar. Și ne-am jucat așa – ea mă urma, eu o mângâiam. Aproape de capătul străzii mi s-a întins sub mângâiere pe asfaltul încălzit de raze ultime de soare. Apusul spune multe celor care pot să vadă, dar eu eram orb. Și la apus, și la ceaiul de sărbătoare – trebuia să mă sfâșie pe mine pentru că era al meu, sau ă mă facă să înțeleg? Doar că eu sunt atât de prost uneori! Eu și pisica aceea care rămăsese trântită pe asfalt chiar și când mângâierea mi se terminase. O chemam, dar, imperativă nu mă mai urma. “Vino tu”. Și m-am întors să te mângâi, până când i-am zis: “haide”! Doi pași, trei – nu m-a mai urmat. Stătea pe asfalt și mă aștepta să îi completez apusul. “Haide”! aproape am strigat, dar ea nimic. Am făcut câțiva pași ca să acopăr jumătate de distanță. Ea, nimic. Orgolioasă, imperativă ca orice pisică mă aștepta și mă chema cu privirea. Doar că nu m-am mai întors de tot. La jumătate de distanță o strigam: “haide! Pis, pis”! Mă privea și se răscolea în asfalt ca și cum știa că eu mă răscolesc în mine. Am lăsat-o acolo, sub raze de apus, chemând-o șoptit chiar și când am pierdut-o din vedere. Sunt orice, dar nu nebun. După o zi primesc un mesaj: “Aseară i-a adus un pui de pisică”. Când?! La ce oră? Era apus? Sunt oameni legați de viață. Atât de legați de viață încât până și pisicile li se îngemănează.

                Și când o să mori o să simt, chiar dacă atunci când aproape te-am ucis nu am simțit nimic, pentru că atunci o să mor și eu. Or, în asemenea cazuri ce să faci?! Să urăști viața? Să iubești moartea? Cinism: amândouă sunt doar telenovele proaste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s