Demoni

           Îți simt pe buze sărutul cu gust de cadavru și în mine golul amintirii. Amintirea mereu mi s-a părut mai mult umană decât divină, pentru că păstrează ceea ce zeii vor să se uite. Este ca o luptă pornită împotriva lor și chiar dacă omul nu supraviețuiește, într-un final, luptei, amintirea îi supraviețuiește lui și îl duce mai departe. Îl duce în amintirea altora, îl duce să îl nască în alții, sub formă de spaimă, de viciu sau de hotărâre. Poate așa te-ai născut tu în mine, ca amintire a ceea ce ar fi trebuit să fie, drept vis pe care aș fi vrut să îl trăiesc, nu să îl văd sfâșiat, drept sărut care trebuia să aibă un cu totul alt gust – poate al meu, poate al tău, poate al mirării. M-am mirat de multe ori de rădăcinile amintirii, de gusturile ei, de locurile ei în mine; ca orice altceva, o amintire se poate descompune, și părți din ea, rămășițe, se răspândesc în trupul în care se instalează, căutându-și confortul, când in inimă, când în ochi, când în umeri lăsați neputincioși sau în pumni strânși. Amintirea ne supraviețuiește și este o formă de viață, chiar și atunci când gustul sărutului….

         Gustul sărutului trebuie să fie al buzelor tale, însoțit de moliciunea iubirii, de sfârșeala care să mă cuprindă ca pe un călător ajuns la capătul drumului. Îmi vreau oboseala sărutului, îi vreau tendința dementă spre pasiune, îmi vreau pasul alături de pasul tău, în fața lui, în spate, oriunde, doar să fie în preajmă. Pășeam pe urmele tale imaginare, urcam și coboram din ceruri, plângeam în sine, uram și râdeam căutând ochii fiecărui trecător ca să îi surprind privirea, să îi arăt, nerostit, cum mă arăt cu degetul. Poate pe vremuri mi-ar fi spus demon și m-ar fi ars, dar atunci aș fi râs și i-aș fi arătat cu degetul pe ei, nu pe mine. Și i-aș fi batjocorit, i-aș fi urât pe ei, nu pe mine, pentru că ei, cu tot cu flăcările lor, nu ar fi reușit să împiedice ce am împiedicat eu. Eu, eu am închis cerurile. Eu!

           Și le-am zăvorât cu lacăte grele pe care să crească mușchi de copaci ca tainiță care să le ascundă – să le ascundă de orice privire, de orice atingere, până când, cu glasul său, Îngerul va striga din abisurile disperării, dictându-mi reînvierea pe culmi spre care pașii nu au putut să îmi ajungă pierzându-se în împleticire. Așa mergeam, împleticit, gata să râd oricui în privire, de mine, de nimicnicia lucrurilor, de piața întreagă care, cu iz de mahala, șușotea asurzitor toate închipuirile pământului, doar pe ea nu. Pe ea, nu, pentru că i-a fost menit să o șoptesc doar eu, să o chem, să o strig, să o urlu agonizant până când, cine știe între care stele, prinzându-i mâna, i-aș cere să-mi dea viață, să nu mă mai prăbușească. “Și dacă vreodată vei vrea să mă prăbușești, când mă săruți să purtăm amândoi miros de tămâie”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s