Personaj

          Cumva, într-o clipă, mi-am strâns puterile și am cutezat să privesc în mine. “Buruiană”, mi-am spus. “Buruiană mincinoasă și necinstită capabilă să sufoce trandafirii”. Trădările sunt ușor de suportat până în clipa în care sinele este pus față în față cu ele. Atunci abia, în final, când trebuie să te privești din afară, abia atunci zâmbești sau te înspăimânți. Până atunci sunt toate valuri de viață și scuze, cărări și pași neauziți, motive, argumente, impulsuri. Viața poate să fie orice, mai puțin ceva ce ține de sine. De prea multe ori nu individul decide ci clipa; nu individul, ci împrejurarea și hazardul. De multe ori rațiunea nu are cuvinte de spus, și nici inima, doar hazardul. Viețile se pot decide prin clipe de neatenție și morțile prin impulsuri vulgare. Mă simțeam simplu privindu-mă, deși de multe ori mi s-a părut că sunt întortocheat ca o soartă; la fel cum mi s-a părut că sunt altceva decât buruiană. Poate până și impresiile bune pe care le avem despre noi sunt cele care ne prăbușesc în neant. Impresiile bune și cuvintele frumoase lipsite de fundament, visele încropite sub lumină vagă de stele și șoaptele – acele șoapte care, fără să își dezvăluie vreo clipă amenințarea, promit: “vine noaptea”. Doar că Noaptea trebuie să vină cu pași molcomi, atunci când îi este timpul, când toate încep să adoarmă și să amorțească, când orice rost al zilei se pierde fără urmă îndemnând la somn. Somnul meu și noaptea nu s-au întrepătruns decât în puține cazuri. “Am vreme să dorm”, îmi tot spuneam privind în zare, așteptând să îmi ajungă pașii pe orizont și tot mai departe, tot mai sus, către câmpiile verzi ale fericirii absolute. Priveam mereu în față, ca pentru a nu îmi rătăci calea. Așa îmi spuneam, ochii nu se țin plecați, pe drum, pentru că nu trebuie văzuți pașii ci destinația. Când se lasă unele nopți orbitoare, însă, ochii pribegi începeau să îmi privească spre încălțări, uitând că nu numai lumina zilei poate să fie ghid de încredere. Recunosc, abia când mi-am privit drumul mi-am rătăcit pașii. Și, umblând fără țintă, nemaiștiindu-mi calea, am nimerit pe tărâmurile cele mai întunecate crezând că și ele sunt o piedică ce trebuie trecută către destinația mea. Sunt oameni care așa cred, așa spun – după întunericul cel mai adânc apar zorii. Dar, cum Nopțile nu trebuie grăbite ci lăsate să vină la timpul lor, nici zorii nu pot să fie închipuiți doar prin trezire. Îmi vine să dorm, să mă înghesui sub pietre pe care alții mi le-au pus în spinare.