Ilogic

          În seara aceea am crezut că îmi pierd minţile. Nu de fericire şi nici de supărare ci, mai degrabă, pentru că sunt genul de bărbat atât de dezordonat încât este capabil, dacă prin absurd se descalţă la intrare, să îşi piardă încălţările în holul unei văduve care nu are decât o singură pereche de pantofi. Această dezordine care mă caracterizează este pe deplin reflectată de chipul meu: nasul îmi este aruncat, mare, în mijlocul feţei, iar ochii par că îl străjuiesc neînţelegându-se care îi este superior celuilalt şi care merită să stea mai sus. Urechile, mari şi clăpăuge, capabile să recepţioneze semnalele emise de sateliţii americani, oricât şi-ar aştepta îndemnul la zbor îmi par prea neîncrezătoare în puterile lor şi de aceea stau ascunse şi ruşinoase sub o claie de păr blond-roşcat, nici ciufulit, nici încâlcit, dar nici pieptănat. Buza superioară îmi este groasă, atât de groasă încât dacă lipitorile ar avea dinţi să o muşte, s-ar putea îndestula din seva ei pentru zece vieţi întregi, în timp ce buza inferioară aproape că nu există. Lasă împresia că nu există, deşi altora li se poate părea că se ascunde – că se ascunde la umbra buzei superioare, ca şi cum arşiţa respiraţiei, şi ea neregulată şi dezordonată, ar fi deranjat-o peste măsură.

          Probabil minţile era să mi le pierd nu din pricina fericirii, ci din cauză că eram prea beat – în acele momente trupul îmi devine şi mai dezordonat; capul mi se lasă în piept, deşi gâtul încearcă să se îndrepte; ochii încearcă să se mijească şi să distingă umbrele în timp ce pleoapele ţin morţiş să îi acopere; buzele îmi sunt uscate, deşi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca, în asemenea momente, pe când să adorm, să simt cum un firicel de salivă mi se prelinge în colţul gurii. Cât despre gândurile mele, dezordinea lor este şi mai mare decât cea trupească. Deşi, nu de puţine ori îmi spun, “măcar trupul nu îmi este înspăimântător; dizgraţios, da, dar înspăimântător nu”. Singurul lucru înspăimântător la mine este succesiunea rapidă a gândurilor, care din cel mai blând om cu putinţă mă transformă în cea mai cumplită bestie; din cel mai raţional om de pe pământ pot să devin chiar pedofil, mânat de simplul instinct trupesc care îmi cere să mă răzbun pe vreo frumuseţe care, mai târziu, cu siguranţă dacă se va uita la mine nu o va face decât ca să râdă.

         Poate de aceea era să îmi pierd minţile atunci când, în metroul care mă ducea către o destinaţie pe care nu vreau să o dezvălui, o femeie nici frumoasă nici urâtă, cu retina stângă parcă puţin dezlipită de pe globul ocular, cu părul negru ciufulit şi intrându-i în gură din pricina curentului, ridicându-se de la locul ei pe picioarele-i subţiri şi grăbindu-se să coboare, îmi aruncă un bileţel abia şoptindu-mi întretăiat: “pentru tine”! Biletul ei l-am folosit ca semn de carte toată seara – sunt genul de intelectual care nu se desparte de cartea pe care o citeşte nici în călătoriile prin staţiile scurte de metrou, nici la masă, nici pe trecerea de pietoni şi nici chiar în locul în care până şi împăratul merge singur. Aşa sunt eu, mă laud că prefer să îmi hrănesc mai degrabă mintea decât trupul, şi poate de aceea, prin piele, atunci când sunt dezbrăcat, îmi devine pregnantă până şi dezordinea oaselor.

          Când am ajuns acasă m-am aruncat pe pat în camera întunecată căreia îi spun dormitor deşi mai degrabă seamănă cu un grajd, cu o cocină, cu o bibliotecă sau lăcaş de cult devastate de furtună. Mi-am întins ciolanele lungi şi masive pe scândura tare pe care o numesc pat şi am închis ochii. Am început să o recompun, să îi recompun chipul, apoi trupul. Apoi am început să o dezbrac, mai întâi de bluza neagră, de blugii albaştri, de sutienul a cărui bretea neagră i-o întrezărisem şi de cine ştie ce altceva o mai fi purtat. Am privit-o goală, în ochi, în umeri, în sânii mici şi ţuguiaţi sub care pompa o inimă la fel de mică, pe abdomenul puţin bombat, apoi pe coapse şi între ele. Era neepilată cred că de vreo două luni pe puţin, şi părul pubian o acoperea ca un desiş care tăinuieşte o intrare secretă în Peştera Comorilor. Atingându-mă am făcut-o să geamă şi pentru o vreme mi-am oferit-o stângaci, neştiind cum să îi ofer plăcere nici ei, nici mie. Mi-am urmat doar instinctul, acel instinct animalic în care de când am început să citesc am început să cred tot mai puţin, deşi poeţi deşănţaţi îl ridică în slăvi. Mai târziu, după ce am terminat cu imaginarea, ridicându-mă, mi-am luat cartea, am deschis-o acolo unde aşezasem biletul devenit semn de carte şi am început să îl rup, mai întâi în două, apoi în patru, în opt bucăţi şi în tot mai multe. L-am aruncat la coşul de gunoi zâmbind triumfător, răspunzând în gând privirii ei angajante: “la ce îmi trebuie să te sun, te-am avut şi pe tine”! Aşa, ca să se mai mire cineva de ce unii dintre noi nu iubim femeile nici măcar în gând, chiar şi atunci când încearcă să ispitească.