Viaţa şi alte variate vulgarităţi

          Într-o noapte, pe când îmi pierdeam vremea în faţa unui pahar, nehotărât ce să încep să scriu, mi-am spus că nu ar fi rea ideea unei cărţi de citate. “Ştiu, mi-am spus, ar fi un pas înapoi”. Pe de altă parte, ar putea fi un pas către curentul actual al microbului citatelor. Cu vulgaritatea de rigoare, nu am putut să nu constat că lumea se rezumă la citat şi se învârte în jurul său. Dacă mi se permite să uzez de o oarecare “aroganţă” intelectuală, Nietzsche scria undeva: “Asta e viaţă? Fie”! Or, în baza principiului menţionat – pentru că şi eu la rândul meu pot să fac dintr-un citat principiu – am hotărât să îmi amân anumite proiecte, dacă nu cumva să renunţ la ele, şi să mă aliniez lumii. Poate şi pentru că, aşa cum spunea românul nostru Paler, “ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”.

         Într-o seară, plictisindu-mă şi simţind nevoia unei ieşiri nocturne, dau un telefon. “Ce faci”? întreb, când mi se răspunde într-un final. “Citeam”. “Ce”? “Nişte citate”. Numai bine, mi-am spus, având proaspătă în minte ideea cărţii la care mă gândisem. Viaţa, nu numai lumea, poate să fie cuprinsă, oricât este ea de lungă, de zbuciumată sau de plictisitoare, într-o formulă sintetizată care, chiar dacă nu reflectă experienţă, în anumiţi ochi arată cultură. Şi de ce nu?! Citatul este mai accesibil decât orice carte; şi uite că acela – nu mai ştiu cine spunea că “în cărţi şade înţelepciunea lumii”, dar numele este mai puţin important decât ideea – ei bine, acela se înşela. În citat şade înţelepciunea lumii, mai degrabă, şi Menandru (habar nu am cine e!), spunând că “nu înseamnă că dacă ai păr alb ştii să şi gândeşti” este doar un altul, ilustru necunoscut, care se aruncă pe sine în derizoriu negând evidenţa. Citatul nu se gândeşte, se citează; se emană; se emană cu titlul de sentinţă, definitivă şi irevocabilă de multe ori – cu atât mai mult cu cât eu, personal, am întâlnit până şi bărbaţi care îşi ascundeau înţelepciunea prezumată cu ajutorul vopselei de păr.

          Totuşi, cum rămâne cu ce a zis Einstein?! Aşa m-am întrebat când încă nu mă hotărâsem deplin, „să încep, să nu încep”? “Încearcă să fii un om de valoare, nu un om de succes”. Caduc şi desuet, mi s-ar spune, pentru că într-o societate a citatelor, valoarea este dată de succes şi nu invers. Şi ceea ce nu are succes se prezumă că nu are valoare. Este exact ca în cazul inteligenţei, şi succesul se prezumă. Dar să revin la cartea mea de citate. Într-o noapte o începusem, sunt aproape gata să jur că o începusem, dar după câteva minute am revenit la ideile mele de dinainte, la dubiile şi la nehotărârile mele. Cum zicea Kierkegaard, într-o vreme în care inteligenţa avea mai mare putere decât citatul: “viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trăită privind înainte”. Aşa mi-am propus să fac şi eu şi, privind retrospectiv, am înţeles că nu sunt capabil să mă înham la asemenea proiect şi că ar trebui să rămân ancorat în ale mele. Cu atât mai mult cu cât acel “nosce te ipsum” (al cui Dumnezeu era?!) mi l-am aplicat cu atâta sfinţenie încât demararea unui proiect pe care nu pot şi nu vreau să îl finalizez mi se pare prostie curată. Dar, pentru că vorba zice “niciodată să nu spui niciodată”, mi-am notat undeva, pentru când voi ajunge într-o pană de idei, sau în vreun caz, trecător sau nu, de demenţă comercială, ideea cărţii de citate. Pentru că în viaţă nu faci mereu ceea ce îţi place, ci ceea ce se cere. Cu atât mai mult cu cât, undeva într-o crâşmă, în faţa unei beri gigantice, bine zicea Amicul – şi să îi scuzaţi vulgaritatea, pentru că eu doar citez: “Viaţa are obiceiul prost de a te fute în gură când te aştepţi mai puţin”.