(Cadou) De conjunctură

          Îmi amintesc de mine, în urmă cu câţiva ani, de revolta pe care o simţeam faţă de sărbătorile importate. Problema nu era importul în sine, ci importul făcut fără cap. Pe măsură ce timpul trece, există două soluţii: oamenii fie devin mai toleranţi, fie se cramponează tot mai mult în ideile lor. Poate că am devenit mai înţelept şi am ajuns la vârsta la care să mă bucur de fiecare motiv de sărbătoare. Mai ales dacă se primesc şi cadouri!

Keep calm

Rânduri fără logică

          Îmi caut stereotipiile. Îmi caut clipe, oameni la care să revin, speranţe pe care să le redau mie şi cărora să mă redau eu. Mă simt, în unele nopţi, ca un om care găseşte un cufăr cu o comoară, doar că, deschizându-l, nu mai află în el decât pânze de păianjen. Cred că din acest motiv îmi caut stereotipii şi îmi fac din ele un ţel. Uneori mă întreb dacă nu cumva, în căutare, voi reuşi să fac până şi din mine un spaţiu repetitiv – fiecare zi cu însemnătatea ei, fiecare gând cu greutatea lui, pentru că astfel mi-aş împiedica schimbarea şi amintirea mi-ar deveni mereu prezent. Aşa gândeam când am început să mă caut în buzunare; la început absent, apoi din ce în ce mai tensionat. Negăsind, mi-am rotit privirile în jur. Am ridicat cana din faţa mea, apoi o foaie de hârtie, un carnet… Căutarea îmi devenea tot mai înspăimântată, până când ajunsesem să îmi doresc să răstorn totul, să transform ordinea în haos pentru că astfel, poate, aş fi găsit. “Să vezi că l-am pierdut! L-am pierdut”! Cu încăpăţânare mi-am reluat căutarea cu buzunarele, apoi cu oglinda, privindu-mi părul, sprâncenele, ochii, nasul, bărbia. Căutam disperat şi parcă nu mă mai recunoşteam în mine. “Timpul meu! L-am pierdut”! Ca pentru a-mi linişti inima mi-am aşezat mâna deasupra ei, simţind-o gata să plesnească. Abia atunci am răsuflat uşurat, pentru că l-am găsit acolo, pe el, timpul meu. I-am simţit în fiecare bătaie trecerea, şanţurile săpate ca riduri pe chipul existenţei mele. Era acolo, timpul meu, nepierdut, cu speranţe îngrozite care din când în când îşi făceau curaj să revină; cu dorinţe nebune care se ascundeau printre bătăi repezi atât de bine încât le credeam dispărute; cu mine întreg, construit de când mă ştiu şi reconstruit pe baze mai solide chiar dacă de multe ori pământul mi se surpase sub picioare. Mă regăseam ţinându-mi mâna pe inimă, simţindu-i şoapta care mă îndemna să cred, să ştiu că deşi mă speriasem, timpul meu nu se pierduse în traiectoriile întortocheate ale drumului sclaviei. Sclavie faţă de voinţă, faţă de speranţă, faţă de tot ce mă animase şi mă transformase într-o rutină care abia aştepta să îşi afle sfârşitul. Să îşi afle sfârşitul, dar nu oricum, ci aşa cum trebuie, în faţa izvorului de simţire din care îmi doream să beau apa vieţii. Spuneţi-i nebunie, dacă doriţi, dar în tot timpul meu am visat să nu mi se mai usuce buzele, să îi beau lacrimile şi să îi sărut surâsul.

Nocturn

          “De ce aş muri”? m-am întrebat într-o seară în care ploaia îmi bătea necruţătoare în geam, monotonă ca o chemare. Citisem undeva că începe să moară acela care detestă ploaia, şi poate de aceea am iubit-o mereu; mereu, mai puţin în noaptea aceea în care, dimpreună cu stropii ei roditori, în oase mi se strecura spaima. Nopţile îmi plăceau, mereu îmi plăceau pentru liniştea lor, şi îmi uitasem demult vremurile în care mă înspăimântau şi îmi tulburau somnul. Crescând, parcă începând să simt teama nedefinită a ceea ce va fi să fie, ajunsesem să renunţ în multe dăţi la micile mele morţi, spunându-mi că voi avea timp să mă odihnesc atunci când somnul îmi va fi lung şi liniştit. Doar că în noaptea aceea, undeva aproape de miezul ei, pierzându-mă într-o moliciune cuprinzătoare, mă apucase teama. Îmi era teamă, şi îmi spuneam: “De ce aş muri?! Nu vreau să adorm, mă vor sfâşia clovnii”!

          Mi s-a întâmplat ca în disperările mele cele mai crunte să îmi îndrept ochii înspre orizontul întunecat şi să sper răsăritul. Nu ştiu dacă vârsta sau oamenii m-au învăţat să nu privesc numai departe ci şi în jos sau în preajma; unele lumini, pe care le aşteptăm zadarnic din zare, vin de aproape.

//

Câteva vorbe, poate dezlânate

          Pe vremea în care încă îmi scriam “Pedeapsa” mi s-a întâmplat, de multe ori, să mă trezesc în impasuri. Lăsam întregul să se construiască pe parcurs, trasându-i doar ideile generale şi câteva fapte care să îl închege. Rătăcind în profunzimile poveştii îi căutam portiţe de ieşire şi, nu de puţine ori, mi s-a întâmplat să şterg capitole întregi pentru că, lăsându-le să se scrie singure, nu mă duceau decât pe drumuri înfundate, fără ieşire. Mi s-a întâmplat să încerc să scriu în multe moduri – nepăsător şi grăbit, doar ca să îmi văd terminată povestea; pe îndelete şi foarte atent la detalii; în stări de disperare cruntă sau de euforie autoprovocată. Scriam tremurând de nerăbdare, îndârjit, scrâşnind în anumite momente, înfruntându-mi disperările până când ajungeau să mă înece. Atunci blestemam. Mă blestemam pe mine pentru deciziile mele, pentru scrisul meu, pentru incapacităţile pe care le vedeam în el. Îmi blestemam personajele, povestea întreagă, până şi susţinătorii. Dar, oricât încercam să mă detaşez nu reuşeam, motivele fiind nenumărate şi cel mai plauzibil pe care l-aş putea invoca fiind încăpăţânarea. Încăpăţânarea şi adicţia. Nici despre asta nu vreau să mă confesez acum, îmi doream să mă rezum la blestem. Mă întrebam, în unele situaţii, care ar fi cel mai crunt blestem pe care îl poate trăi un om, şi întrebărilor nu mi-am răspuns prins scris. Uneori mi-am spus că blestem poate să fie atunci când facem ceva ce nu ne place; în alte dăţi, legam blestemul de un eveniment tragic; l-am alăturat cerului, divinităţii, naturii slabe, obediente, a omului. Mereu eram nemulţumit de răspuns, mereu mi se părea incomplet şi, cu cât îl căutam mai mult, cu atât simţeam că mă descompletez pe mine. Poate că şi acesta este un blestem, să nu îţi poţi răspunde la întrebări şi, oricât ai căuta, oricât l-ai cerşi, răspunsul să nu vină de nicăieri. Apoi mi-am spus că blestem este să crezi în minciună. Pentru că şi acest lucru şade în natura umană. Prezintă-i omului o poveste frumoasă, adoarme-i instinctele, ameţeşte-l cu vârtejuri de vorbe, fă-l să nu mai distingă nimic altceva decât ideea inoculată şi va ajunge în stadiul în care să refuze să nu creadă minciuna nici când este cusută cu aţă albă. Dacă un om ajunge să fie convins de ceva, inclusiv de minciună, va face din ea adevărul suprem şi pentru neconcordanţe îi va căuta mereu scuze. Dar nici acest lucru nu poate fi considerat un blestem. Oamenii nu se nasc cu codul genetic blestemat. Mi-am amintit cândva că o femeie foarte dragă mie, pe ton mustrător, mă întreba, atunci când mai făceam câte o “nefăcută”: “Ce ai făcut, măi, blestematule”?! Şi, bineînţeles că făcusem vreo “blestemăţie”, pentru că, dacă m-a ferit Cerul de ceva în majoritatea cazurilor, a fost de învinuirile aduse pe nedrept. Poate de aceea am învăţat să mi le asum pe cele aduse pe drept şi să mă pedepsesc eu însumi pentru ele. Şi poate că şi acesta ar fi un blestem. Apoi, într-o noapte, într-una din conversaţiile cu mine însumi, pe care le port chiar cu riscul de a ajunge chiar eu să mă etichetez ca fiind nebun, mi-a venit o altă idee. Anume, cum că blestem este ceea ce considerăm noi blestem, în felul acesta lărgind sfera noţiunii inclusiv până în punctul în care blestem putea fi considerată şi o amărâtă de răceală. Şi tot migram printre idei, întrebări şi rânduri, revenind la unele concepţii, părăsindu-le pe altele, apropiindu-mă de derizoriu mai mult decât de piscurile filosofării. Brusc, pe când eram pe cale să renunţ la speranţă – speranţa nu este blestem, este doar unul dintre duşmanii de moarte ai omului – mi-am simţit răspunsul, chiar dacă este unul temporar. Blestem nu este nici credinţa, nu este nici pierderea ei, nici scopul, nici pierderea lui. Mai degrabă blestem este să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să conştientizezi că începi să crezi tot mai puţin; în orice; în oricine; chiar şi în sine.