Pe vremea în care încă îmi scriam “Pedeapsa” mi s-a întâmplat, de multe ori, să mă trezesc în impasuri. Lăsam întregul să se construiască pe parcurs, trasându-i doar ideile generale şi câteva fapte care să îl închege. Rătăcind în profunzimile poveştii îi căutam portiţe de ieşire şi, nu de puţine ori, mi s-a întâmplat să şterg capitole întregi pentru că, lăsându-le să se scrie singure, nu mă duceau decât pe drumuri înfundate, fără ieşire. Mi s-a întâmplat să încerc să scriu în multe moduri – nepăsător şi grăbit, doar ca să îmi văd terminată povestea; pe îndelete şi foarte atent la detalii; în stări de disperare cruntă sau de euforie autoprovocată. Scriam tremurând de nerăbdare, îndârjit, scrâşnind în anumite momente, înfruntându-mi disperările până când ajungeau să mă înece. Atunci blestemam. Mă blestemam pe mine pentru deciziile mele, pentru scrisul meu, pentru incapacităţile pe care le vedeam în el. Îmi blestemam personajele, povestea întreagă, până şi susţinătorii. Dar, oricât încercam să mă detaşez nu reuşeam, motivele fiind nenumărate şi cel mai plauzibil pe care l-aş putea invoca fiind încăpăţânarea. Încăpăţânarea şi adicţia. Nici despre asta nu vreau să mă confesez acum, îmi doream să mă rezum la blestem. Mă întrebam, în unele situaţii, care ar fi cel mai crunt blestem pe care îl poate trăi un om, şi întrebărilor nu mi-am răspuns prins scris. Uneori mi-am spus că blestem poate să fie atunci când facem ceva ce nu ne place; în alte dăţi, legam blestemul de un eveniment tragic; l-am alăturat cerului, divinităţii, naturii slabe, obediente, a omului. Mereu eram nemulţumit de răspuns, mereu mi se părea incomplet şi, cu cât îl căutam mai mult, cu atât simţeam că mă descompletez pe mine. Poate că şi acesta este un blestem, să nu îţi poţi răspunde la întrebări şi, oricât ai căuta, oricât l-ai cerşi, răspunsul să nu vină de nicăieri. Apoi mi-am spus că blestem este să crezi în minciună. Pentru că şi acest lucru şade în natura umană. Prezintă-i omului o poveste frumoasă, adoarme-i instinctele, ameţeşte-l cu vârtejuri de vorbe, fă-l să nu mai distingă nimic altceva decât ideea inoculată şi va ajunge în stadiul în care să refuze să nu creadă minciuna nici când este cusută cu aţă albă. Dacă un om ajunge să fie convins de ceva, inclusiv de minciună, va face din ea adevărul suprem şi pentru neconcordanţe îi va căuta mereu scuze. Dar nici acest lucru nu poate fi considerat un blestem. Oamenii nu se nasc cu codul genetic blestemat. Mi-am amintit cândva că o femeie foarte dragă mie, pe ton mustrător, mă întreba, atunci când mai făceam câte o “nefăcută”: “Ce ai făcut, măi, blestematule”?! Şi, bineînţeles că făcusem vreo “blestemăţie”, pentru că, dacă m-a ferit Cerul de ceva în majoritatea cazurilor, a fost de învinuirile aduse pe nedrept. Poate de aceea am învăţat să mi le asum pe cele aduse pe drept şi să mă pedepsesc eu însumi pentru ele. Şi poate că şi acesta ar fi un blestem. Apoi, într-o noapte, într-una din conversaţiile cu mine însumi, pe care le port chiar cu riscul de a ajunge chiar eu să mă etichetez ca fiind nebun, mi-a venit o altă idee. Anume, cum că blestem este ceea ce considerăm noi blestem, în felul acesta lărgind sfera noţiunii inclusiv până în punctul în care blestem putea fi considerată şi o amărâtă de răceală. Şi tot migram printre idei, întrebări şi rânduri, revenind la unele concepţii, părăsindu-le pe altele, apropiindu-mă de derizoriu mai mult decât de piscurile filosofării. Brusc, pe când eram pe cale să renunţ la speranţă – speranţa nu este blestem, este doar unul dintre duşmanii de moarte ai omului – mi-am simţit răspunsul, chiar dacă este unul temporar. Blestem nu este nici credinţa, nu este nici pierderea ei, nici scopul, nici pierderea lui. Mai degrabă blestem este să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să conştientizezi că începi să crezi tot mai puţin; în orice; în oricine; chiar şi în sine.
Nevermore 