“De ce aş muri”? m-am întrebat într-o seară în care ploaia îmi bătea necruţătoare în geam, monotonă ca o chemare. Citisem undeva că începe să moară acela care detestă ploaia, şi poate de aceea am iubit-o mereu; mereu, mai puţin în noaptea aceea în care, dimpreună cu stropii ei roditori, în oase mi se strecura spaima. Nopţile îmi plăceau, mereu îmi plăceau pentru liniştea lor, şi îmi uitasem demult vremurile în care mă înspăimântau şi îmi tulburau somnul. Crescând, parcă începând să simt teama nedefinită a ceea ce va fi să fie, ajunsesem să renunţ în multe dăţi la micile mele morţi, spunându-mi că voi avea timp să mă odihnesc atunci când somnul îmi va fi lung şi liniştit. Doar că în noaptea aceea, undeva aproape de miezul ei, pierzându-mă într-o moliciune cuprinzătoare, mă apucase teama. Îmi era teamă, şi îmi spuneam: “De ce aş muri?! Nu vreau să adorm, mă vor sfâşia clovnii”!
Nevermore 