Joacă

          Dintre toate lucrurile pe care le-am aşteptat, mi-a venit, într-un final, Toamna. Ca şi cum ar fi vrut să mă facă să uit că viaţa are doar reguli fixe. Am cunoscut şi oameni care consideră viaţa o regulă, şi oameni care o privesc ca pe un joc. Şi plăcerile ei?! Dacă-i joc, joc să fie; încă o aşteptare, se spune, până în decembrie.  (Rock or Bust, 2 decembrie 2014)

//

Reclame

Coduri

          Pe când mă gândeam în singurătăţile mele la ce să mai scriu, m-au prins zorii. Îmi spunea cineva, “nu o să o poţi duce aşa la nesfârşit”. Numai atunci când îmi amintesc îmi vine să îmi scuip din gură gustul de metal al vieţii; sau al morţii – eu uneori nu mai sunt capabil să fac distincţia. “Din clipa în care m-am născut am început să mor” – îmi scapă numele celui care o spunea. AML sau încă o Pedeapsă?! Noroc cu zorii; uneori până şi ei au culoare de nori suflaţi cu metal.

Despre toate câte puţin

          Aşa îmi propusesem să scriu într-o noapte în care nu era nici lună nici întuneric. “Ciudată noapte”, mi-am spus. “Îmi pare că îmi pierd dozele de nebunie şi redevin om ca toţi oamenii. Şi nu asta este rău, pentru că toţi au gânduri, griji şi probleme; toţi au speranţe şi nefericiri, eşecuri şi disperări. Dar de ce, m-am întrebat, de ce îmi simt picioarele pe pământ”?! Cred că atunci, în noaptea aceea, am început să mă tem că prind rădăcină. Şi nu ar fi fost rău, problema era că eram în locul în care nu trebuia să fiu, sub cerul pe care deşi îmi propusesem, nu ajunsesem să îl stăpânesc. Şi atunci, ca să îmi iau mintea, sau minţile, mi-am propus să scriu despre toate câte puţin.

         Nu ştiam, însă, care toate. Toate femeile? “Nu ar avea rost”, mi-am spus. Chiar dacă nu îmi place să recunosc, cred că încep să prind rădăcină în locul în care nu îmi mai trebuie toate femeile. Cândva era altfel, indiferent dacă erau ale mele sau ale altuia. “Una şi bună! Una”… Mi-am amintit cum spunea un arab – o cămilă este mai de preţ decât o femeie; iar eu râdeam şi îmi spuneam că pe cămila lui aş pune toate cărţile din lume. Să nu se mire nimeni, lumea mea se rezumă de multe ori, mai degrabă decât la biblioteci întregi, la câteva cărţi. Şi, mai degrabă, la cărţi decât la femei. Femeile sunt urâte, cărţile nu, nu pot fi decât bune sau mai puţin bune. Şi aşa ajunsesem să îmi dezlănţui latura misogină inclusiv împotriva mea, spunându-mi că, decât o femeie şi bună, ar fi mai bine să trec în “tabăra cealaltă”.

          Dar prejudecata?! Prejudecata aceea care datează de când lumea – de când lumea lui Dumnezeu care, prin glasul aleşilor lui, ajunsese să interzică plăcerea. Nu mă (mai) gândesc la cea fizică, mai degrabă la altele, poate din cauza plictisului, poate a vârstei, poate a neputinţei. Sau, poate, din pricina spleen-ului, a vreunei depresii ascunse care mă roade din oase şi pe care nu o văd din cauza privirilor aţintite prea departe înspre orizont. Adevărul este că mi se întâmplă des să nu văd nimic în jurul meu, într-atât de atent îmi aţintesc privirile către departe aşteptând să îmi răsară de acolo soarele. Încă o ciudăţenie de-a mea, aştept să îmi răsară soarele deşi mereu am iubit noaptea. Dar în timp am învăţat că noaptea cu soare nu este o imposibilitate, trebuie doar să fii suficient de curajos ca să îţi accepţi nebunia; nebunia şi visul.

          Şi pentru că ajunsesem până într-acolo încât îmi propusesem să scriu despre vis, l-am lăsat să mă poarte pe aripi unduitoare de întuneric, minunându-mă de lumina pe care o răspândeşte. Omul mereu a fost o fiinţă duală şi alţii – nu eu! – sunt chiar de neînţeles. “Sunt oameni, în definitiv”, şi spunându-mi astfel, din acea clipă renunţ la orice pretenţie, şi nu mai cer nimic, nici măcar un colţ de pâine. Poate şi pentru că nu vroiam să prind rădăcină şi am învăţat, trecând prin timp, că cel ghiftuit nu mai are putere să zboare.

//

:)

          Şi zice Amicu’, pe neaşteptate: “ţi s-a dus vremea în care, râzând, îţi aminteam de David Lee Roth”. Şi mă întrebam, “Chiar să se termine?! Aşa”?! Am fost întrebat de (prea) multe ori: “Ce te face fericit? Ce te înspăimântă? Ce te doare? Ce poziţie îţi place”? Mie îmi vine să întreb: “oameni buni, chiar aşa se termină”?!

          Anyway, “it feels good”! Six feet under. Zâmbet. Larg!