Cred că sunt oameni care nu învață niciodată să își suporte dezamăgirile. Se încăpățânează mereu, ignorând evidențele, invocând circumstanțe și declarând scopul obiectiv suprem chiar și când speranța se stinge. Până și speranța se stinge, cu atât mai mult oamenii, pentru că viața ne învinge pe toți într-un final. Și, cum îmi place să mă întreb de o vreme, de eroi înfrânți cine mai are nevoie?!
Simt cum, cu paşi mici şi nesiguri, intru într-o nouă lume, într-o nouă zi. Din fericire, orice zi începe de la miezul nopţii.
Omul cât trăieşte-nvaţă. Aşa îmi spun mereu, învăţând să mă împac cu mine. Cu mine aş face de multe ori pace, cu duminicile niciodată. Duminică suportabilă!
Pentru că am eu o vorbă pe care o respect cu sfinţenie – orice lucru temeinic făcut începe cu o ţigară – mi-am pierdut cuvintele. Aşteptam să îmi iasă fumul şovăielnic din plămâni, dar parcă împreună cu el mă părăseau şi gânduri, şi idei, şi cuvinte. Aş fi putut scrie despre orice – despre mine, despre un altul, despre o ea, despre un om oarecare sau despre unul deosebit. Aş fi putut scrie orice, aşa simţeam, aşa mă simţeam, şi am făcut-o până în clipa în care nu am mai simţit nimic. Nici dor, nici dorinţă, nici uitare. Simţeam doar uimire în faţa amintirii care parcă insista să îmi spună că nimic nu se rezumă la mine, că “Eu” este doar un tic verbal, doar atât, că până şi cuvântul poate să tacă şi materialul se poate risipi în fum, în noapte.
“Despre ce să scriu”? m-am întrebat aproape sfios, aproape disperat, frământându-mi degetele într-o ameninţare surdă. Era o vreme în care nu puteam să le fac să se oprească, o vreme în care simţeam, în care trăiam, în care nu pierdusem nimic şi nici nu îmbătrânisem prea mult. Despre obsesiile mele nu vreau să scriu – nici despre femei, nici despre timp, nici despre excese. Excesul nu mi se mai pare agonia moderaţiei, ci lipsa ei; timpul nu mi se mai pare comoara pe care o ascund cu bucurie de alţii, ci bogăţia pe care am pierdut-o. Iar femeia nu mi se mai pare dezechilibru ci un simplu capriciu pe care nu îmi pasă dacă mi-l satisfac, atâta timp cât mă satisface.
Aş putea scrie despre egocentrism sau despre egoism. Sau aş putea scrie despre şoaptă, pentru că nopţii nu i se potriveşte nimic mai bine decât eu, obscurul şi şoapta. De data aceasta, însă, mi-aş şopti mie, aşa cum nu am şoptit nimănui, chemându-mă înapoi aşa cum eram înainte de a îmi deveni doar tic verbal. “Eu” nu sunt aici, “Eu” sunt departe, “Eu” sunt ascuns, “Eu” sunt pierdut. Dar de fiecare dată o forţă superioară voinţei mele nu mă lasă să uit că “Eu” nu mai sunt eu. Eu mă simt altul, poate şi pentru că trebuie să fiu altul, pentru că fiecare lucru se face la vremea lui, pentru că fiecare om se trăieşte la vremea lui, iar vremurile mele se schimbă, dar altfel, nu în succesiune de anotimpuri.
Aş putea să scriu despre lumi, dar nu vreau să o fac. Sunt lumi care devin lumile mele, şi din lumile mele se întrupează, material, în copiii mei. Îmi spunea cineva, un copil devine o lume, şi refuzam să cred, pentru că îmi venea greu să accept că se mai poate spune despre altcineva, în afară de mine, că este o lume. Eu eram lumea mea, cândva, una singură, nu mai multe, şi ca în orice spaimă incipientă îmi manifestam dubiul şi intoleranţa. Pe vremuri, pe lume eram doar “Eu” – asta înainte de a deveni doar tic verbal.
“Despre ce să scriu”?! mă întrebam disperat, uitându-mi sfioşenia, strângându-mi degetele în pumni ameninţători, dispreţuind actul de violenţă pe care urma să îl fac împotriva unei ultime rămăşiţe de mine. Mă urăsc uneori, la fel de mult pe cât mă iubeam alteori. Când nu pot să scriu mă simt la fel de gol ca o sticlă care a încercat prea mult să îmi stea împotrivă. “Despre viciu”?
Nu ştiu dacă prietenia poate să fie considerată o stereotipie. Probabil atunci când este preţuită şi întreţinută cu rigoare, sau poate nici atunci, pentru că în asemenea caz ea devine parte din individ, nicidecum obişnuinţă. Astăzi, deci, între stereotipiile mele, unei anumite părţi din mine, trebuie să îi fac nişte urări. M-am gândit mult ce să spun, pentru că aşa cum pot să lipsească cu desăvârşire, cuvintele pot, la fel de bine, să se ceară spuse. Nici multe, nici puţine, ci sincere. Să îţi fie timpul iertător, prietene, şi viaţa să fie bună cu tine! La Mulţi Ani!
Mai ştii cum este să priveşti în zare cu speranţă?
Cu ochii plini de pasiune şi cu pieptul zbătându-se sub haine de nerăbdare, de respiraţie, de bătăi de inimă, de emoţie, de tine întreg – trup şi suflet care formează întregul; întregul acela care priveşte departe, aşteptându-şi depărtarea să se apropie; sau, mai degrabă, aşteptându-şi depărtarea să se îndepărteze atât de mult, complet, devenind apropiere eternă, în aşa fel încât ochii să poată fi acoperiţi de pleoape pentru ca buzele să îşi primească sărutul. Mai ştii şoapta? Mai ştii tremurul? Mai ştii…
În mod cumplit, oricare se întreabă asemenea lucruri îşi uită uitările şi îşi simte inima. În mod ciudat, a mea bate încă. Şi bate mai repede, pentru că trebuie să mă ţină în viaţă ca să bată pentru tine.
Îmi era dor de o ploaie care să îmi bată la fereastră, care să mă cheme șoptit, să mă ademenească în adâncurile molatice ale unei nopți cețoase din care să nu mai scap niciodată; în care să mă pierd ca în brațe călduroase de femeie pe care să le simt cuprinzându-mă ca o pânză de păianjen prea trainică pentru a mai putea fi ruptă. Îmi era dor de nopți întunecoase în care ploii să îi placă să lâncezească neîntrerupt, ascunzându-se la vedere, peste tot, îmbrăcată cu haine negre străbătute de licăriri de secundă care poate să devină viață, sau idee, sau iluzie, dorință lăsată ca urmă pe piele sau în suflet de ochi învăpăiați, de dinți ascuțit-mușcători, de vorbe care par să nu ajungă nicăieri deși nu s-ar mai termina niciodată.
Îmi era dor de o ploaie pe noapte, sau de o noapte pe ploaie, în care vorbele, chiar și nerostite, sau neterminate, să mi se împlânte între coaste căutând ceea ce începusem să uit să arăt. Ce dor! Mult! Atât de mult încât nu de puține ori mi-am zis “e prea mult”! Înspăimântat mă ascundeam în noapte, delirând, provocându-mi ruptura de mine în pântecul unei ploi mărunte și reci care să îmi acopere ochii închiși cu voalul ceții.
Îmi era dor de o ploaie pe care să îmi închid strâns ochii, până la durere, până țâșnesc lacrimi, pentru că orice ar spune alții despre mine, mi se întâmplă să văd mai bine cu ochii închiși.
Nevermore 