.

          Îmi spuneam uneori, în mod încurajator, că niciodată nu este prea târziu. Dimpotrivă, de loc descurajator, chiar pe alocuri admirativ, au fost unii care mi-au spus că poate este prea devreme. Nu aș putea spune nici pentru ce este prea devreme, nici pentru ce ar fi prea târziu. Uneori hotărârile mi se schimbă ca vremea, vremea îmi devine timp, iar timpul cu greu poate fi reținut ca prezent, este ori trecut, ori viitor apropiat. Dar și viitorul, apropiat sau nu, se poate întâmpla prea devreme sau prea târziu, și într-un asemenea caz, cu siguranță se prăbușește fundamentul oricărei afirmații fataliste precum “fiecare lucru la timpul lui”. Se poate întâmpla ca fatalismul să îmi pară religie, iar fataliștii o specie – una inumană, fanatică, din care nu aș putea face parte niciodată pentru că, înainte de toate, de orice altceva, mă consider om. Om supus greșelilor, supus dorinței de a se supune, de a visa, de a spera, de a suferi și de a se bucura. Fatalismul răpește din povara suferinței și, cu certitudine, amărăște gustul bucuriei. În baza lui, orice reușită nu aparține în mod complet individului, ci mai degrabă unei alte voințe, sau, poate, unei alte trebuințe, pentru că mereu “a fost să fie” într-un fel pentru că așa și atunci trebuia. Dar cine crede în planuri mărețe, în Puteri care guvernează cu dreptate și care dictează ce trebuie și cum trebuie să fie, nu este semenul meu. Nu pentru că urăsc fatalismul acesta nenorocit și mincinos, ci pentru că eu pot să cred totul și apoi să nu mai cred nimic fără să invoc imixtiuni străine; mai degrabă cred sau nu mai cred în puterile mele, în dorințele mele, în mine. Nu mai cred în nimic, decât în posibilitatea de a minți și de a mă dezice de mine.

          Doar că dezicerile intervin mai degrabă prea devreme decât prea târziu, pentru că altfel nu și-ar mai avea rostul. Dezicerea înseamnă renunțarea la o cauză, nu sacrificiul pentru ea. Iar fatalismul înseamnă dezicere, în primul rând de sine. Când omul se pierde de eul propriu este prea târziu. Prea târziu pentru tot, pentru orice. Când nu se pierde, când se încăpățânează să nu se piardă, nu este niciodată prea devreme, înseamnă doar că mai are timp să nu renunțe, iar eu nu aș renunța niciodată. Dar eu sunt eu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s