Debusolare egocentrică

          Pentru că am eu o vorbă pe care o respect cu sfinţenie – orice lucru temeinic făcut începe cu o ţigară – mi-am pierdut cuvintele. Aşteptam să îmi iasă fumul şovăielnic din plămâni, dar parcă împreună cu el mă părăseau şi gânduri, şi idei, şi cuvinte. Aş fi putut scrie despre orice – despre mine, despre un altul, despre o ea, despre un om oarecare sau despre unul deosebit. Aş fi putut scrie orice, aşa simţeam, aşa mă simţeam, şi am făcut-o până în clipa în care nu am mai simţit nimic. Nici dor, nici dorinţă, nici uitare. Simţeam doar uimire în faţa amintirii care parcă insista să îmi spună că nimic nu se rezumă la mine, că “Eu” este doar un tic verbal, doar atât, că până şi cuvântul poate să tacă şi materialul se poate risipi în fum, în noapte.

          “Despre ce să scriu”? m-am întrebat aproape sfios, aproape disperat, frământându-mi degetele într-o ameninţare surdă. Era o vreme în care nu puteam să le fac să se oprească, o vreme în care simţeam, în care trăiam, în care nu pierdusem nimic şi nici nu îmbătrânisem prea mult. Despre obsesiile mele nu vreau să scriu – nici despre femei, nici despre timp, nici despre excese. Excesul nu mi se mai pare agonia moderaţiei, ci lipsa ei; timpul nu mi se mai pare comoara pe care o ascund cu bucurie de alţii, ci bogăţia pe care am pierdut-o. Iar femeia nu mi se mai pare dezechilibru ci un simplu capriciu pe care nu îmi pasă dacă mi-l satisfac, atâta timp cât mă satisface.

          Aş putea scrie despre egocentrism sau despre egoism. Sau aş putea scrie despre şoaptă, pentru că nopţii nu i se potriveşte nimic mai bine decât eu, obscurul şi şoapta. De data aceasta, însă, mi-aş şopti mie, aşa cum nu am şoptit nimănui, chemându-mă înapoi aşa cum eram înainte de a îmi deveni doar tic verbal. “Eu” nu sunt aici, “Eu” sunt departe, “Eu” sunt ascuns, “Eu” sunt pierdut. Dar de fiecare dată o forţă superioară voinţei mele nu mă lasă să uit că “Eu” nu mai sunt eu. Eu mă simt altul, poate şi pentru că trebuie să fiu altul, pentru că fiecare lucru se face la vremea lui, pentru că fiecare om se trăieşte la vremea lui, iar vremurile mele se schimbă, dar altfel, nu în succesiune de anotimpuri.

          Aş putea să scriu despre lumi, dar nu vreau să o fac. Sunt lumi care devin lumile mele, şi din lumile mele se întrupează, material, în copiii mei. Îmi spunea cineva, un copil devine o lume, şi refuzam să cred, pentru că îmi venea greu să accept că se mai poate spune despre altcineva, în afară de mine, că este o lume. Eu eram lumea mea, cândva, una singură, nu mai multe, şi ca în orice spaimă incipientă îmi manifestam dubiul şi intoleranţa. Pe vremuri, pe lume eram doar “Eu” – asta înainte de a deveni doar tic verbal.

         “Despre ce să scriu”?! mă întrebam disperat, uitându-mi sfioşenia, strângându-mi degetele în pumni ameninţători, dispreţuind actul de violenţă pe care urma să îl fac împotriva unei ultime rămăşiţe de mine. Mă urăsc uneori, la fel de mult pe cât mă iubeam alteori. Când nu pot să scriu mă simt la fel de gol ca o sticlă care a încercat prea mult să îmi stea împotrivă. “Despre viciu”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s