Final

          Mi se mai termină o pagină. (Mi se mai termină o pagină, oameni buni)! Nu ştiu dacă pe cele care urmează le voi scrie cum vreau eu dar, cum mi s-a mai cerut de atâtea ori, îmi repet şi eu: “Continuă! Continuă”. Mă întreb de multe ori, şi i-aş întreba şi pe alţii: cât poate să dureze visul? Cât poate să supravieţuiască speranţa? Eu cred că mai mult decât un timp, chiar dacă timpul respectiv este unul anume.

          Pentru azi, dacă tot e final deci, într-un fel, amintire, mă voi gândi la un autograf pe care l-am dat nu demult: “Să aveţi parte de împliniri şi de bucurii, iar pedepsele Cerului să vă rămână la stadiul de fantezie”. Mereu ne minţim că timpul nu ni se termină. Cu mult drag, La Mulţi Ani!

Anunțuri

Final (I)

          De multe ori îmi place să mă contrazic; e adevărat, cu alţii mă contrazic din plăcere, din plăcere pură şi bolnavă, pentru a îmi respecta statutul de om care nu este niciodată de acord cu nimic. Pe de altă parte, cu mine, pe mine, mă contrazic nu numai din plăcere ci şi din plictiseală. Ce rost ar avea, îmi spun, să trăiesc cu mine în fiecare zi fără să mă bucur măcar de o conversaţie scurtă. Ce rost ar avea să mă suport, doar, fără să mă critic, fără să mă aprob, fără să îmi cer socoteală şi să îmi prezint dări de seamă? Eu cred că niciunul, pentru că sunt prea mulţi aceia pe care îi duce viaţa în loc să şi-o ducă ei pe a lor; sunt prea mulţi cei care, pretinzând că trăiesc clipa refuză să o creeze şi o iau ca atare. Iar eu, probabil, am mania aceasta, de a căuta să mă simt diferit. Nu, nu vreau să fiu diferit de ceilalţi, vreau doar să mă simt diferit.

          De aceea spun, îmi place de multe ori să mă contrazic pe mine însumi. Spuneam, acum ceva vreme, şi în special pentru mine, că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, “final”. Şi totuşi, mă înşelam. Comparativ cu o viaţă întreagă, un an reprezintă o pagină, şi nu de puţine ori pagina poate să fie aproape goală. Poate că ţine de concepţia fiecăruia, de modul de a privi lucrurile, de a vedea jumătatea plină sau goală a paharului. Fiind într-o perioadă în care veselia şi sărbătoarea ar trebui să îşi aibă loc de cinste în sufletul fiecăruia, nu se poate să nu vorbim despre pahare, aşa cum or fi ele, mai goale sau mai pline. Recitindu-mi o pagină, una care nu îşi poate evita destinul de a se încheia cu “final”, mi-am dat seama că de-a lungul ei am învăţat să preţuiesc. Am învăţat să îmi preţuiesc fiecare cană de vin, chiar dacă uneori mi s-a întâmplat să le pierd şirul. Am învăţat să mă bucur; am învăţat să mă întristez şi să sufăr; am învăţat să fiu uman, mai întâi, şi abia după aceea toate celelalte. Cred că, foarte important, este că am învăţat să nu pierd oameni. Poate şi datorită lor, poate şi datorită mie. Am învăţat să evit finalurile, şi cred că în felul acesta i-am câştigat, chiar şi ca umbre pasagere. Cu atât mai mult cu cât îmi iubesc nopţile şi umbrele lor.

          Cred că ar trebui să mărturisesc că am mai învăţat să mă înfrunt pe mine. Nu să mă contrazic din plăcere şi plictiseală, ci să mă înfrunt cu adevărat. Am învăţat să respect decizii, chiar dacă, uneori, mi s-a părut că deciziile mele nu sunt la fel de respectate. Cred că am învăţat, inclusiv, să plec capul, nu ca înfrânt, ci ca personaj care caută să îşi transforme înfrângerile în victorii. Am învăţat să îmi iubesc Pedeapsa, deşi ajunsesem să o urăsc. Recunosc, îmi place expresia de pe feţele oamenilor atunci când afirm ferm că îmi iubesc Pedeapsa, chiar dacă îmi spuneam că prea lungă a fost aşteptarea să se manifeste. Cred că am învăţat să mă îndrăgesc mai mult, pentru că nu mă mai tem de niciun final. Şi mai cred, privind cu drag înspre noile mele proiecte, că unul dus la bun sfârşit, pe lângă bucurie, aduce mulţumirea continuităţii – pentru că niciun final nu ar trebui să însemne renunţare.

          Am învăţat să scriu. Am reînvăţat, mai degrabă (dacă am ştiut să o fac vreodată), şi am mai învăţat că povestea fiecăruia nu trebuie lăsată la voia întâmplării, şi că nu există o mână nevăzută care să o scrie. Povestea fiecăruia şi-o scrie el însuşi, aşa cum ştie, aşa cum poate, mai mult sau mai puţin influenţat de vreun rod al fanteziei. Şi, probabil, am mai învăţat multe, multe pe care le-am făcut parte din mine şi de aceea mi-am permis să le omit. Ştiţi, minciuna prin omisiune poate, de multe ori, să devină adevăr. Dar cred că, lăsând deoparte înşiruirea lucrurilor învăţate, în unele clipe gândurile şi, eventual, mulţumirile, ar trebui să mi se îndrepte şi către cei care m-au învăţat, chiar dacă îmi sunt cunoscuţi sau necunoscuţi. Este adevărat, am învăţat şi am câştigat inclusiv oameni pe care nu îi cunosc. Mai cred că, cel mai important, indiferent dacă voi scrie “final” sau nu, este că am învăţat că, atunci când îţi doreşti cu adevărat totul este posibil. Iar imposibilul, în faţa luptelor cu sinele, de multe ori poate deveni doar un posibil mai greu de realizat.

.

          Poate că fericirea adevărată nu stă în noi înşine, poate nici măcar în alţi oameni, mai degrabă în clipă. În clipă, sau în clipe care trebuie preţuite la vremea lor, nu aşteptate zadarnic. Poate că oamenii sunt ca şi clipele, vin, trec şi de multe ori degeaba ne mai dorim să îi putem întoarce.

La colindă

          Crăciunurilor pe care le-am trăit le-am alăturat întotdeauna căldura, iubirea, gândurile bune şi colinda. Cum îmi place să spun, o urare precum “Crăciun fericit” s-ar putea să nu nimerească în locul în care să se potrivească. Eu prefer să urez tuturor altfel; Crăciun plin de pace!

!

          Atâta timp cât omul nu are aşteptări nu are de ce să fie dezamăgit. Aşa spune o vorbă pe care de multe ori am încercat să mi-o fac principiu. De cele mai multe ori, însă, m-am contrazis pe mine, nerespectând-o, devenind naiv şi nerăbdător, adoptând atitudini copilăreşti de sărbătoare, pretinzând să fiu răsfăţat şi îmbrăţişat. Cred că asta am învăţat de-a lungul anilor, că fericirea vine din lucrurile mici, chiar din cele vagi atâta timp cât în toate există o singură certitudine: iubirea. De mine m-am îndoit de multe ori, de iubirea pe care o port în mine niciodată. Nu voi îndrăzni să mă dau tuturor ca model, poate doar unele din dorinţele mele. Pentru azi, să vă vibreze sufletele de căldură, de iubire, şi să lumineze, ca o lumânare aprinsă, a speranţă. Doar e Ajunul!

In memoriam

          Spuneam cuiva că dacă mi-ar sta în putere aş suspenda şi rotirea lumii, şi schimbarea, şi moartea în perioada Crăciunului. Nu mai sunt într-atât de naiv încât să susţin că orice om are dreptul la fericire în aceste zile, că toate păcatele şi faptele rele ar trebui, dacă nu iertate, să nu mai conteze. Cred că, mai degrabă, copilul din mine va simţi mereu nevoia de magie şi aşa ar trebui să fie în zilele care urmează. Într-un fel sau altul, toţi trebuie să ne ridicăm înspre ceruri. Drum bun, Joe!

Stereotipie

          Nu ştiu dacă mi-am propus vreodată să fiu mai bun decât sunt, mai degrabă mereu mi-am dorit să fiu mai bun. Poate că mâinile care mi-au ghidat paşii au uitat să mă înveţe că o competiţie este de multe ori mai utilă dacă se duce cu sinele, nu cu lumea întreagă. Sau, poate, lecţia pe care trebuia să o deprind este că în bunătate şi frumuseţe nu există nici luptă, nici competiţie, nici umbră. Ce am învăţat în timp, însă, este că sunt unele ticuri sufleteşti, sentimentalisme personale, la care nu voi renunţa niciodată şi câteva vorbe şoptite ca o rugăciune: “să mă veghezi şi de atunci încolo; pentru că îţi plăcea tare mult”!