Despre delirul societăţilor civilizate (I)

          În ordinea esenţială a unei societăţi ideale regula principală de conduită ar trebui să fie bunul simţ.

          Noţiunea de bun simţ poate să varieze de la individ la individ, de la familie la familie şi de la societate la societate. În definitiv de aceea omenirea este plină de cunoştinţe şi de învăţături, nu datorită unui cod de norme divine ci datorită diferenţelor dintre indivizi şi dintre popoare. Aşa cum fiecare popor are tradiţiile sale, fiecare familie se supune celor pe care şi le transmite la nivelul minim, fără să influenţeze în mod decisiv decât proprii membri. Individul se formează în timp şi cu ajutorul mediului din care face parte, existând posibilitatea migraţiei dintr-o sferă în alta, posibilitatea autodepăşirii sau a autodistrugerii – bineînţeles, datorate voinţei sau lipsei ei, şi unui bun simţ împrumutat sau însuşit pe parcurs, respectiv absenţei acestuia.

          Bunul simţ al fiinţei umane nu se deprinde din codurile de bune maniere şi nici din manuale sau tratate de educaţie civică. De multe ori îmi spun că bunul simţ derivă din puterea omului de a raţiona, de a se evalua pe sine, de a se conştientiza ca persoană şi de a se asuma în întregime, cu bune şi cu rele, cu puncte forte şi cu slăbiciuni. Trecând fugitiv cu privirea peste aceste rânduri mi-am spus că nu intenţionez nici să întocmesc tratate de bun simţ uman, nici să teoretizez în mod excesiv ceva ce nici măcar nu îmi este pe deplin cunoscut. Eu vreau doar să scriu – şi nu de puţine ori, prin simpla afirmare a intenţiilor mele unora s-ar putea să le fi părut că frizez, dacă nu nesimţirea, indolenţa, inadaptarea şi cine ştie ce alte valori negative pe care şi le stabileşte fiecare în raport cu interiorurile sale. Noţiunea mea simplă de zbor poate să fie percepută în mod variat de mai mulţi indivizi, între extreme la care se găsesc nebunia şi idealismul. Ciudate extreme care, probabil, s-ar regăsi strict în societăţile ideale, pentru că în cele disfuncţionale idealismul poate părea nebunie. Încă nu ştiu dacă nebunia poate să fie catalogată ca idealism, dar probabil voi afla mai devreme sau mai târziu în vreo manifestare a delirurilor mele.

          Delirurile mele sunt diferite de cele ale societăţilor civilizate – poate şi pentru că în anumite momente, într-un război rece şi plin de tăceri furtunoase ajungem să ne excludem, să ne disociem eu de ele şi ele de mine, prin nepotriviri ideatice care în alte vremuri ar fi generat războaie. Probabil pentru că noţiunea de bun simţ are variaţii care în puţine rânduri ating puncte comune din toate punctele de vedere, iar “nesimţirea” cu care declar că zbor, deşi mie îmi pare manifestare ideală a structurilor personale interioare, din alte unghiuri, dacă nu pare nebunie, pare afirmaţie dispreţuitoare. Poate pentru că bunul simţ în anumite momente cere nivelare şi echitate, nicidecum diferenţiere şi superioritate. Totuşi, acela care poate să zboare nu este dator să îşi împărtăşească posibilitatea aceasta cu semenii săi, chiar cu riscul de a îi strivi?! Nu, mereu îmi spun că nu, pentru că bunul simţ, acela care ar trebui să izvorască din calitatea de fiinţă umană nu ar trebui să permită distrugerea; nici distrugerea oamenilor, nici a viselor lor. Dar, în acelaşi timp, acelaşi bun simţ ar fi acela care să încurajeze construirea valorilor personale şi manifestarea lor, chiar şi atunci când pericolul este ca, în loc de uniformitate, unii să scruteze văzduhurile care li se întind nemăsurate sub aripi, în timp ce alţii ajung să reprezinte un regn al târâtoarelor caracterizate de neputinţă. Oare de ce bunul meu simţ îmi spune că nu trebuie să îi dispreţuiesc pe cei care nu pot să zboare, în timp ce laturii animalice îi place să braveze cu zborul?

          Delirurile omului sunt diferite de cele ale societăţii, nici cele ale raţiunii, de cele ale dumnezeirii. Asta îmi place să o spun de fiecare dată atunci când opiniile mele sunt diferite de cele generale, şi îmi este de-a dreptul uşor să mă ascund sub pavăza individualităţii personale, învinovăţind valori, dorinţe şi vise care mi-au fost inoculate în propria mea societate de morţi şi de vii care au contribuit la înălţarea edificiului personalităţii mele. Personalitatea mea, admit, poate uita bunul simţ, dar mereu mă justific spunând că, în punctele opuse de vedere, şi societăţile şi alţi indivizi nu se comportă în mod diferit, nefiind deloc de condamnat, însă, întrucât urmează, la rândul lor, valori diferite inoculate în vederea războaielor care generează progresul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s