Despre delirul societăţilor civilizate (II)

          Este posibil în anumite momente ca progresul să reprezinte regres şi invers, regresul să reprezinte progres. Nu m-aş întoarce în vremea în care aş avea posibilitatea să îmi prind femeia dorită de păr şi să o târăsc, binecuvântând-o, anterior, cu o lovitură de măciucă în moalele capului sau pe spinare, în peştera personală. Şi totuşi, nici în societăţile civilizate oamenii peşterilor nu au dispărut, de aceea îmi spun, în multe momente, că ar trebui să ne întoarcem în punctul în care ne-am rătăcit cumva de evoluţia noastră. Evoluţia vine din raţiune, din teoretizare, din înţelegere şi din învăţătură, nu din progres şi uitarea rădăcinilor. Pe de altă parte, progresul izvorăşte întotdeauna din evoluţie. Şi îmi mai spun că progresul a fost, de multe ori, un delir al societăţilor care simţeau nevoia să evolueze.

            În ordinea esenţială a unei societăţi ideale al cărei cod s-ar baza pe bunul simţ, una din valorile principale ar trebui să fie toleranţa. Poate de aceea în multe rânduri nu mă consider foarte evoluat, pentru că mi se întâmplă să răspund exceselor de toleranţă cu intoleranţă. Mi se pare ciudat să mă privesc ridicat pe o tribună imaginară de la care să înfierez cu asprime excesul, în condiţiile în care mi se pare că tocmai excesul este datoria pe care trebuie să o plătesc zborului meu. Dar zborul meu nu este nici progres, nici evoluţie, poate nebunie sau idealism în sens larg, şi structură umană raportată strict la mine. Mi s-a spus de multe ori că greşesc atunci când mă raportez doar la propria persoană, excluzând contextul extern în care aceasta se manifestă. Poate este idolatrie personală principiul pe care îl aplic în dese rânduri, preferând să fiu în contradicţie cu întreaga lume decât să mă trezesc în contradicţie cu mine. Cred că de aceea îmi permit, chiar cu riscul de a jigni, să arunc în obrazul societăţilor civilizate noţiunea de delir condamnabil şi de neînţeles.

         Scurt exemplu: într-una din serile de peregrinare prin alte “lumi”, undeva la o masă încărcată de recipiente de alcool, societatea în care eram a fost străbătută de un fior de revoltă pe care l-am catalogat nu numai ca delir, ci şi ca prostie. Bineînţeles, spre uimirea mea, nu am fost pus în faţa plutonului de execuţie ci am fost, la rândul meu, catalogat ca delirant şi lipsit de orice urmă de bun simţ. Într-un orăşel german dintr-o pădure în care lupii nu mai hăulesc de mult, la nivelul anului 2014, o parte a comunităţii nu putea să nu îşi manifeste stupefacţia generată de apariţia unui individ de aproximativ patruzeci de ani. Rumoarea nu a fost iscată nici de vârsta acestuia, nici de înfăţişarea lui – de altfel una comună şi uşor de uitat chiar în clipa în care s-a întors cu spatele – ci de numele pe care îl purta: Adolf. Tuturor celor care susţineau că toleranţa este o formă incontestabilă a evoluţiei numele le zgâria auzul şi le zguduia întregul sistem de valori transformând toleranţa manifestată faţă de lume în intoleranţă faţă de un singur individ. Nu pentru că am o plăcere deosebită de a mă transforma (aşa cum îmi spunea un bun prieten) în avocat al diavolului, ci pentru că intoleranţa mea proverbială a simţit nevoia să devină toleranţă, am luat apărarea bietului nume târât prin noroaiele revoltei. Nu, a purtătorilor lui nu, doar a numelui în sine, susţinând că mi se pare puţin probabil şi de-a dreptul reprobabil ca un nume să fie şters de pe faţa pământului doar pentru că un purtător al său se face mai mult sau mai puţin vinovat de lucruri condamnabile.

          La fel de adevărat, însă, este nu numai că istoriile se repetă, ci şi că fiecare trebuie să îşi cunoască istoria pentru a nu îşi mai repeta greşelile. Doar că, în delirurile lor, societăţile civilizate transformă greşelile în adevărate Văi ale Plângerii, izolându-se de ele şi îngrădind “ciumaţii” care le amintesc.

          Fiecare om este dator din punct de vedere social, în primul rând, uman în al doilea, să plătească pentru greşelile sale şi să îşi suporte pedeapsa. Dar numai în delirul lui Dumnezeu copiii plătesc pentru păcatele părinţilor. Într-o societate ideală a cărei regulă de bază ar fi bunul simţ, niciun nume nu ar fi interzis şi, chiar dacă folosirea lui ar deschide răni, nu i-ar trebui refuzată existenţa şi nici utilizarea. Cu atât mai puţin purtătorul său tras la răspundere pentru fapte cu care nu are nicio legătură. Cred că atunci, respingând delirul unei societăţi civilizate, în mijlocul propriului delir mi-am propus ca pe copilul pe care nu îl voi avea niciodată să îl botez, în contrapartidă delirantă, Iosif Vissarionovici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s