Despre delirul societăţilor civilizate (III)

          În delirurile de mărire provocate de naţionalism, raportându-se la altele, există societăţi care consideră că au dreptul de a se considera civilizate. Unele îşi arogă acest drept în baza istoriei şi a modului în care au influenţat-o, altele în baza prezentului, iar altele pur şi simplu în baza trecerii timpului. Într-un fel sau altul, în baza oricăreia dintre componente ar acţiona, o societate are dreptul de a se pretinde civilizată cu condiţia pe care îndrăznesc să o pun mereu – în susţinerea oricărei pretenţii, pentru a se apropia cât mai mult de statutul ideal, să se raporteze la bun simţ. Altfel, pretenţiile lipsite de bun simţ nu reprezintă decât fantasmagorii, deliruri ridicole şi, în anumite cazuri, de-a dreptul distructive. La fel, de altfel, cum se întâmplă în cazurile indivizilor, pentru că în multe situaţii se poate pune semnul echivalenţei între individ şi societate.

          Bineînţeles, gradul de civilizaţie şi însăşi noţiunea în sine, nu pot fi văzute decât comparativ, fie între state diferite, fie între epoci diferite ale aceluiaşi stat. Şi, la fel, în cazul indivizilor, pentru că societatea nu poate să fie civilizată fără civilizarea, în primul rând, a individului. În definitiv civilizaţia nu se datorează societăţii, doar civilizarea; civilizaţia, naşterea şi dezvoltarea ei se datorează indivizilor, grupurilor de indivizi care, chiar prin sacrificiu, reuşesc să impună un ideal. Probabil urmărirea idealului este un argument al civilizării individului, dispus, în felul acesta, şi totodată capabil, să vadă dincolo de nevoile primare şi personale şi să gândească întru binele grupului. Poate de aici, în ansamblul valorilor civilizaţiei moderne, umanitatea a ajuns, dacă nu să arate mereu, măcar să afirme respectul pentru viaţa şi demnitatea individului. Ceea ce cândva putea părea un delir, dreptul la viaţă, s-a materializat şi s-a impus ca regulă, ca principiu de urmat cel puţin la nivel minim. Din respectarea acestui drept s-au născut politicile sociale care, pornind de la cazul particular al membrului societăţii au ajuns să se generalizeze conform principiului, înţelept de altfel, “nu te întreba ce poate face ţra pentru tine, mai întâi întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”.

         În acest fel s-a ajuns la raţionamentul actual în baza căruia bunăstarea individului depinde de aceea a societăţii în care trăieşte, în timp ce bunăstarea societăţii reflectă conştiinţa civică a individului. În delirurile lor, la nivel superficial, societăţile civilizate caută să facă uitată sintagma “homo homini lupus”, înlocuind-o cu un principiu mai pueril, mai pe măsura idealismului lor: “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”.

          Mi-a fost dat, însă, manifestându-mi curiozitatea în faţa unor oameni care nu numai că au privit-o cu toleranţă ci cu bucurie, să aflu lucruri pe care le-am catalogat, iniţial, halucinante, mai degrabă pentru delirurile mele decât pentru convingeri. Trebuie spus, chiar dacă era francez, pe Hugo l-am admirat întotdeauna; chiar dacă era francez, Valjean mi-a devenit foarte drag şi, nu de puţine ori, m-am arătat revoltat de delirul societăţilor care, în goana lor după dreptate, nu după o dreptate echitabilă, au strivit spirite. Mi-a mai fost dat să constat cu surprindere că eu însumi sunt capabil să migrez de la susţinerea unei valori către susţinerea opusului ei. Valjean a pătimit o viaţă pentru o pâine, pentru prostie, dar, mai ales, pentru absenţa unei societăţi delirante care să urmărească cu obstinaţie progresul. Spun progresul, pentru că anumite măsuri de protecţie socială precum şi măsuri legale care favorizează individul chiar şi când acesta este în eroare, sunt rezultatul progresului, nu evoluţiei. Sau al iertării – deşi îmi vine greu să cred că într-o eră bazată pe consum, vânzare şi profit s-ar mai aplica încăpăţânat deliruri biblice precum iertarea duşmanilor sau iubirea aproapelui ca pe sine.

           Probabil că inclusiv sistemul meu de valori (aşa cum am stabilit de mult) delirant în multe privinţe, doritor în aceeaşi măsură de dreptate şi de echitate, nu era pregătit să afle nu cum hoţul neprins poate rămâne negustor cinstit ci cum hoţul prins să fie descătuşat şi chiar căinat. În anumite sisteme de drept înţelegerea faţă de individ, precum şi obligaţia asumată a societăţii de a îşi proteja membrii, au atins nivelul de delir pe care, personal, îl invocam în apărarea francezului meu simpatic. Adică: pe teritoriul Germaniei moderne, legislaţia în vigoare nu va pedepsi cu ani grei de ocnă pe hoţul care fură mâncare şi o mănâncă pe loc, atâta timp cât se va face dovada că acesta nu dispune de resursele necesare de a o procura. Bineînţeles, ca delirul să nu fie exagerat, este imperios necesar să nu se pună semnul echivalenţei între furtul de pâine şi acela de caviar. “Incredibil”! am afirmat, combătând cu vehemenţă o asemenea politică legislativă care, probabil aplicată unei societăţi haotice şi deloc civilizate deşi se pretinde, ar reprezenta deschiderea unei cutii a Pandorei. Pe de altă parte, înţelegând delirul, chiar apreciindu-l, mi-am spus în gând: “Valjeane, ce bine era să fii tu neamţ”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s