Final (I)

          De multe ori îmi place să mă contrazic; e adevărat, cu alţii mă contrazic din plăcere, din plăcere pură şi bolnavă, pentru a îmi respecta statutul de om care nu este niciodată de acord cu nimic. Pe de altă parte, cu mine, pe mine, mă contrazic nu numai din plăcere ci şi din plictiseală. Ce rost ar avea, îmi spun, să trăiesc cu mine în fiecare zi fără să mă bucur măcar de o conversaţie scurtă. Ce rost ar avea să mă suport, doar, fără să mă critic, fără să mă aprob, fără să îmi cer socoteală şi să îmi prezint dări de seamă? Eu cred că niciunul, pentru că sunt prea mulţi aceia pe care îi duce viaţa în loc să şi-o ducă ei pe a lor; sunt prea mulţi cei care, pretinzând că trăiesc clipa refuză să o creeze şi o iau ca atare. Iar eu, probabil, am mania aceasta, de a căuta să mă simt diferit. Nu, nu vreau să fiu diferit de ceilalţi, vreau doar să mă simt diferit.

          De aceea spun, îmi place de multe ori să mă contrazic pe mine însumi. Spuneam, acum ceva vreme, şi în special pentru mine, că blestemul cel mai mare pe care îl poate duce un om care scrie este să ajungă să dactilografieze pe o pagină, aproape goală, “final”. Şi totuşi, mă înşelam. Comparativ cu o viaţă întreagă, un an reprezintă o pagină, şi nu de puţine ori pagina poate să fie aproape goală. Poate că ţine de concepţia fiecăruia, de modul de a privi lucrurile, de a vedea jumătatea plină sau goală a paharului. Fiind într-o perioadă în care veselia şi sărbătoarea ar trebui să îşi aibă loc de cinste în sufletul fiecăruia, nu se poate să nu vorbim despre pahare, aşa cum or fi ele, mai goale sau mai pline. Recitindu-mi o pagină, una care nu îşi poate evita destinul de a se încheia cu “final”, mi-am dat seama că de-a lungul ei am învăţat să preţuiesc. Am învăţat să îmi preţuiesc fiecare cană de vin, chiar dacă uneori mi s-a întâmplat să le pierd şirul. Am învăţat să mă bucur; am învăţat să mă întristez şi să sufăr; am învăţat să fiu uman, mai întâi, şi abia după aceea toate celelalte. Cred că, foarte important, este că am învăţat să nu pierd oameni. Poate şi datorită lor, poate şi datorită mie. Am învăţat să evit finalurile, şi cred că în felul acesta i-am câştigat, chiar şi ca umbre pasagere. Cu atât mai mult cu cât îmi iubesc nopţile şi umbrele lor.

          Cred că ar trebui să mărturisesc că am mai învăţat să mă înfrunt pe mine. Nu să mă contrazic din plăcere şi plictiseală, ci să mă înfrunt cu adevărat. Am învăţat să respect decizii, chiar dacă, uneori, mi s-a părut că deciziile mele nu sunt la fel de respectate. Cred că am învăţat, inclusiv, să plec capul, nu ca înfrânt, ci ca personaj care caută să îşi transforme înfrângerile în victorii. Am învăţat să îmi iubesc Pedeapsa, deşi ajunsesem să o urăsc. Recunosc, îmi place expresia de pe feţele oamenilor atunci când afirm ferm că îmi iubesc Pedeapsa, chiar dacă îmi spuneam că prea lungă a fost aşteptarea să se manifeste. Cred că am învăţat să mă îndrăgesc mai mult, pentru că nu mă mai tem de niciun final. Şi mai cred, privind cu drag înspre noile mele proiecte, că unul dus la bun sfârşit, pe lângă bucurie, aduce mulţumirea continuităţii – pentru că niciun final nu ar trebui să însemne renunţare.

          Am învăţat să scriu. Am reînvăţat, mai degrabă (dacă am ştiut să o fac vreodată), şi am mai învăţat că povestea fiecăruia nu trebuie lăsată la voia întâmplării, şi că nu există o mână nevăzută care să o scrie. Povestea fiecăruia şi-o scrie el însuşi, aşa cum ştie, aşa cum poate, mai mult sau mai puţin influenţat de vreun rod al fanteziei. Şi, probabil, am mai învăţat multe, multe pe care le-am făcut parte din mine şi de aceea mi-am permis să le omit. Ştiţi, minciuna prin omisiune poate, de multe ori, să devină adevăr. Dar cred că, lăsând deoparte înşiruirea lucrurilor învăţate, în unele clipe gândurile şi, eventual, mulţumirile, ar trebui să mi se îndrepte şi către cei care m-au învăţat, chiar dacă îmi sunt cunoscuţi sau necunoscuţi. Este adevărat, am învăţat şi am câştigat inclusiv oameni pe care nu îi cunosc. Mai cred că, cel mai important, indiferent dacă voi scrie “final” sau nu, este că am învăţat că, atunci când îţi doreşti cu adevărat totul este posibil. Iar imposibilul, în faţa luptelor cu sinele, de multe ori poate deveni doar un posibil mai greu de realizat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s