Linişte

          Se lăsase liniştea peste noapte, aşa cum noaptea se lăsase peste lume. Lumea se lăsa în braţele liniştii – probabil cea mai fericită clipă a zilei pentru cineva asemenea mie. Revin uneori în momentele mele mai vechi, acelea în care adoraţia mi se îndreaptă înspre întunericul şi liniştea nopţii. Sunt atât de dezobişnuit să gândesc ziua încât am învăţat să vegetez. Vegetez şi renunţ să îi mai condamn pe cei care o fac zi de zi, în mod constant, umplându-şi nopţile doar cu somn. Mai demult uram somnul şi îl consideram pierdere de vreme, acum am învăţat să îl apreciez, aşa cum apreciez în anumite momente vegetarea. În schimb noaptea încerc să caut. Nu ştiu exact ce, dacă lumi noi sau liniştile şi neliniştile lor. Mi se pare, atunci, că gândul mi se face stăpân peste toate, aşa cum liniştea se face stăpână pe lume. Îmi împing gândul până acolo unde devine singur, în linişte profundă, ca şi cum, ajuns la capătul lumii ar cădea în neant. Doar să nu se piardă – din neant se pot naşte lumi şi gânduri şi oameni, de acolo de la capătul lumii, de la graniţa subţire dintre realitate şi fantezie. Şi linişte, mai ales linişte!

De sărbătoare

          De multe ori m-am exclus din vieţile oamenilor, şi nu numai. De multe ori m-am exclus cu oamenii înşişi, ca şi cum, pentru că nu exista cale de împăcare, nu mai puteam împărţi nici măcar un loc la aceeaşi masă. Cred că de multe ori mi-am exclus până şi destinul, aşa cum în alte momente, poate delicate, îmi place să spun că m-am exclus eu, pe mine, din el.

          De multe ori mi se pare că Pământul se învârte în jurul meu. De multe ori mi se pare că pământul se învârte, punct. Da, fără majusculă. Până la urmă, vieţile noastre sunt cele care trebuie să se rezume la noi mai mult decât ne rezumăm noi la ele. Şi de aceea pot spune că înţeleg de ce cuvântul de ordine în viaţă, de multe ori, trebuie să fie nu “viaţă”, ci „eu”. Astăzi eu trebuia să fac nişte urări, de viaţă lungă, de sănătate şi de fericire. În schimb cred că mai la îndemână îmi este să spun că am învăţat că poveştile nu sunt oameni. Oamenii, în schimb, pot să fie poveşti. Poveşti frumoase şi “La Mulţi Ani”!

Pe marginea aşteptării

          Începuse să ningă – semn funest pentru primăvara pe care începusem să o aştept. Din fericire ninsoarea se transformă în scurt timp în ploaie şi stropii de apă începură să lucească amar în întunericul nopţii. Nu ştiu de ce, uneori, deşi le iubesc, ploile îmi par amare. Probabil pentru că atmosfera lor cenuşie ascunde soarele, sau poate spaime nerostite care încep să se manifeste numai când gândurile se îndreaptă spre viitor. În definitiv şi viitorul este tot un timp, sau poate şi un anotimp. Unul în care poate să plouă, să ningă sau să strălucească soarele. Cred că acesta era izvorul neplăcerii mele în faţa ninsorii, teama de ce avea să vină – şi mi se părea că nu venea primăvara. Mi-am luat inima în dinţi şi, aprinzându-mi o ţigară, mi-am spus fatalist: “fie ce-o fi”! În viaţa oricui există cel puţin o aşteptare, mai scurtă sau mai prelungă, dar nu ea este importantă, ci ceea ce aduce. Sau pregătirea pentru ce aduce, pentru că nu în zadar se spune “ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să se întâmple”.

Amar

:)

          Spun unii că tăcerea este de aur; şi totuşi, parcă am tăcut şi mi-am tăcut prea mult. Caut să mă trezesc, visând ziua la nopţi care, cândva, tot trebuie să vină.

….

          Mă întreba cineva, acum ceva vreme, care îmi sunt ciudăţeniile. Nu am ştiut să răspund cu exactitate, pentru că deşi poate părea altora, niciun om nu îşi pare ciudat în propria normalitate. Scotocind prin mine în căutarea unui răspuns gândul mi se îndrepta mereu înspre obsesii. În definitiv, şi obsesiile ne pot deveni ciudăţenii. Şi aş fi răspuns, dacă aş fi ştiut ce, dacă mi-aş mai fi cunoscut obsesiile actuale, altele decât aceea legată de timp şi de oglindă. Aşa se întâmplă atunci când de atâtea ori îţi cauţi timpul în jur şi în buzunare şi ajungi să ţi-l găseşti pe faţă.

          Nu ştiu dacă este neapărat ciudăţenie, decât raportat la curentul social pe care l-am observat de ceva vreme în jurul meu – acela de a se combina într-o frază cuvinte româneşti cu altele englezeşti pentru că, oh well, dă bine. What the fuck! Am refuzat cu încăpăţânare să fac asta, cu excepţia unor atitudini demonstrative, de aceea am avut surpriza de a fi întrebat de unii, uimiţi de încăpăţânările mele, dacă ştiu măcar o boabă de engleză. Mărturisesc că ştiu diferenţa dintre “moon” şi “month”, dar îmi vine uşor să o neglijez când vine vorba de obsesiile mele. M-aş duce să mai caut nişte timp, să pot privi luna.