….

          Mă întreba cineva, acum ceva vreme, care îmi sunt ciudăţeniile. Nu am ştiut să răspund cu exactitate, pentru că deşi poate părea altora, niciun om nu îşi pare ciudat în propria normalitate. Scotocind prin mine în căutarea unui răspuns gândul mi se îndrepta mereu înspre obsesii. În definitiv, şi obsesiile ne pot deveni ciudăţenii. Şi aş fi răspuns, dacă aş fi ştiut ce, dacă mi-aş mai fi cunoscut obsesiile actuale, altele decât aceea legată de timp şi de oglindă. Aşa se întâmplă atunci când de atâtea ori îţi cauţi timpul în jur şi în buzunare şi ajungi să ţi-l găseşti pe faţă.

          Nu ştiu dacă este neapărat ciudăţenie, decât raportat la curentul social pe care l-am observat de ceva vreme în jurul meu – acela de a se combina într-o frază cuvinte româneşti cu altele englezeşti pentru că, oh well, dă bine. What the fuck! Am refuzat cu încăpăţânare să fac asta, cu excepţia unor atitudini demonstrative, de aceea am avut surpriza de a fi întrebat de unii, uimiţi de încăpăţânările mele, dacă ştiu măcar o boabă de engleză. Mărturisesc că ştiu diferenţa dintre “moon” şi “month”, dar îmi vine uşor să o neglijez când vine vorba de obsesiile mele. M-aş duce să mai caut nişte timp, să pot privi luna.