De fapt, “Metalul săptămânii sau ce f(ăc)urăm, ‘nea Mareane”, așa mi-aș numi mai degrabă gândul următor. Asta și pentru că nu există vreo legătură între opțiunea muzicală și vreo femeie – cu excepția cazului în care nu considerăm clasa politică românească o târfă cu gusturi extrem de proaste la bărbați. Știu, există și femei angrenate în politică, dar excludem bisexualitatea Politicii, cel puțin deocamdată, pentru că și despre târfe, la vremea lor, se pot scrie romane. Deși, transpusă din spațiul real într-o dimensiune imaginară, nu știu dacă ar interesa pe cineva un roman în care târfa personaj principal geme și plânge smulgându-și hecubian părul, lovindu-și pieptul proeminent cu pumni încleștați de gorilă, lamentându-se de nenorocirile clienților săi.
Dacă una din alegerile personale pentru acest colț de suflet a fost, în mod constant, să elimin apropierea de realitate, unele bucurii sunt mult prea mari pentru a fi ignorate; asta chiar dacă în bunul simț bătrânesc se spune să nu ne bucurăm de răul altuia. Eu, totuși, cu zâmbet larg pe buze, nu mă pot abține să nu mă imaginez în fața vorbitorului și să întreb: “Ce f(ăc)urăm, nea Mareane”?! Răspunsul cu siguranță ar fi demn de un politician de frunte: “Ei, ce! Lucruri lumești”! Ăsta ar fi adevărul adevărat, pentru că lucruri cerești nu pot fi, iar mântuirea, deși încă este posibil în țara asta, devine din ce în ce mai greu de furat. De cumpărat, totuși, nu.
Să mă catalogheze ca naiv oricine o vrea, dar prin simpla depunere la păstrare a unora care sunt intangibili până și față de apă și de săpun, chiar și pentru o perioadă relativ scurtă de timp, speranțele pot să fie înflăcărate. Iar politica românească ar trebui să înceapă să poarte tot mai mult doliu și să își înlocuiască safirele, smaraldele, rubinele și metalele prețioase cu un altul, mai drag mie: oțelul; oțelul de cătușă care, sper eu, să nu rămână doar metalul săptămânii, ci să devină, cel puțin, al anului.
Nevermore 