.

          Dar dacă omul este doar o imitaţie nereuşită a îngerului; a îngerului care a încercat să răstoarne Cerurile? Deşi de multe ori părem mai puternici judecându-ne dumnezeii şi alegându-ne îngerii cărora să ne supunem.

Anunțuri

Câmpuri

          S-ar putea spune multe despre mine. Visător, delăsător, îndărătnic, încăpăţânat, înclinat spre plăceri, depravat, delăsător, nebun chiar. Ar exista şi calităţi, nu le înşirăm aici, poate ar fi prea puţine şi nu vreau să îmi creez complexe de inferioritate. Pe când spuneam ceva, cineva îmi zise: Baţi câmpii; dar îi baţi cu talent”. Am râs. Poate era singurul lucru de care aveam nevoie – orice scriitor are nevoie, în primul rând, de talent. Nu, nu i-aş bate, câmpii, i-aş învineţi! Cu dor.

Din valurile vremii

          Mi-am amintit că, răsfoind ceea ce în România se numeşte „presă”, am văzut, printre alte feluri de aberaţii, o declaraţie făcută de o persoană mondenă din străinătate – spre deosebire de noi, în lumea mondenă din străinătate nu sunt numai cimpanzei. Poate ar trebui să redau măcar ideea ei, dacă nu declaraţia în sine, deşi mai degrabă îmi vine să mă concentrez asupra gândului provocat. Există oameni care la vârste mijlocii se simt mai aproape de ei decât la vârstele la care ne construim cultul propriei personalităţi. Nu, nu trebuie să mă înţeleagă nimeni – m-am întrebat dacă acum mi-aş mai dori să mi se facă portretul. Concluzia mi-a fost că urâţenia stă în lume, nu în noi; în noi doar ajunge să se reflecte. Şi eu, care îmi iubeam oglinda!

Vorbe (în vânt)

          Una din formulările care îmi este cel mai mult pe plac este „La început a fost Cuvântul”. Pe cale de consecinţă, minciuna s-a născut după aceea, din cuvânt. Deşi, dacă admitem că un cuvânt reprezintă doar exprimare, nu putem contrazice că ideea care trebuie exprimată s-a născut înainte. Şi tocmai pentru că trebuia să ia formă, a generat cuvântul. M-aş putea contrazice singur, până la dimineaţă, aducându-mi argumente pro şi contra, fără a mă putea hotărî. Cred că de aceea am preferat să renunţ. Cuvintele pot fi de multe ori convingătoare, chiar şi când sunt minciună, până când vor fi contrazise nu de raţiune, ci de faptă.

Friguri

          Îmi amintesc că acum ceva vreme întâlnisem o persoană care îmi trezea unele dintre cele mai dragi amintiri. Nu ştiu cum fac alţii, nici pe care le preţuiesc cel mai mult – eu mi le preţuiesc pe cele de linişte şi de nevinovăţie. A trecut mult de atunci, parcă prea mult timp şi, din întreaga trecere, parcă mi-a rămas doar schimbarea – aceea care m-a învăţat să accept că sunt supus schimbării. Supus schimbării asemenea anotimpurilor; asemenea oamenilor care îşi rod piedestalul, care îl sapă ca apa până în clipa în care se va prăbuşi în ruină; asemenea eroilor care îşi pierd statutul. Mă redescopăr uneori ca o vară uitată pe care nici amintirea nu mai are puterea să o încălzească.

De anima

          Mă întreba cineva drag mie, într-un moment în care nu îmi funcţiona raţiunea, care este diferenţa dintre societate şi comunitate. Eu priveam înspre departe şi, depăşind norma socială, ignorând regulile comunităţii – ale comunităţii, nu ale raţiunii – îmi îndreptam gândul către celula de bază a existenţei umane. Nu, nu aceea a societăţii, care atâta vreme mi-a fost indezirabilă, ci aceea a omului, neştiind dacă este impulsul sau sentimentul. Omul este fiinţă socială adevărat, dar nu numai socială, ci sentimentală prin excelenţă. Putem renunţa la sentimente, putem renunţa inclusiv la impulsuri, dar nu avem cu ce să le înlocuim decât cu solitudine. Şi mă gândeam, cui îi pasă de societate, cui îi pasă de comunitate, cui îi pasă de normă, atunci când ochii se pot umple de fericire? Nu cumva asta căutăm toţi? Fericirea, nu socializarea.