Nimic şi de toate

          Cu ocazia unor evenimente despre care poate voi mai pomeni, am întâlnit un personaj care riscă să îmi devină drag. Atât de drag încât să îmi amintesc de el cu zâmbet cald pe buze. La o pauză de manifestare a viciilor fiecăruia mă abordează, întrebător: „Bravos, domnule, bravos! Şi acum ce mai scrii”?! L-am privit vesel, zâmbind, şi răspund sec: „Păi sunt aproape gata… nimic”. Mă întreabă perplex: „Cum nimic”?! “Păi nu vedeţi? A dat colţul ierbii, soarele, a venit vara, au început femeile să se dezbrace. De scris îmi arde mie”?! A râs şi m-a bătut prieteneşte pe umăr – ne împrieteniserăm. Dar, ca un făcut, după două zile a început ploaia. Măcar dacă era în septembrie, ca să mai citim din Pedeapsă! Sau să mai respirăm, că parcă văd, iar ne podideşte căldura.

Nul

          Pentru o clipă, privind un chip familiar, poate dintr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, mi-am spus că anularea proprie, de sine, intervine din pricina factorilor care au impact major asupra existenţei oricăruia dintre noi. Îmi spuneam că decât să oferi un dram de iubire firavă cuiva care nu inspiră mai mult, mai bine nu oferi nimic. Şi îmi mai spuneam că anularea de sine, inclusiv prin renunţări sau prin resemnări, ne duce la izolarea socială – încarcerarea spiritului într-un trup care trece pe lângă oameni nepăsător şi intangibil, ca o pală de vânt; sau de gând. Apoi mi s-a întors gândul, ca un cuţit într-o rană, cerând să mai fie judecat o dată. Şi cumva, cred că am înţeles că, de fapt, anularea de sine nu intervine nici atunci când ne rupem de lume, nici când renunţăm la toate pentru o idee sau pentru o altă persoană ci, mai degrabă, atunci când ne dorim să fim asemenea lumii, asemenea oamenilor.

x

          Mi se face dor de multe ori să plec. Să mă duc departe, acolo unde văd cu ochii, unde îmi spun că ar fi trebuit să mă îndrept pe mine, să îmi îndrept greşelile şi să mă spăl de toate păcatele. Poate atunci ar fi trebuit să plouă, aşa cum plângea cerul nu de mult, aproape isteric, cu lacrimi închipuite şi încăpăţânate să nu se oprească, prevestitoare de nebunie. Până la urmă mi se părea normal, fiecare suflet cu formele lui, chiar şi când are formă de zdrenţe. Şi fiecare ploaie cu suspinele ei, şi fiecare piept cu durerile lui, şi fiecare minte cu nebuniile ei.

De duminică

          Dacă m-aş plictisi m-aş întreba: „aş aştepta” ar fi echivalentul lui „aştept”? Sau „aş vrea” este echivalentul lui „vreau”? Aş aştepta o săptămână de şase zile, aştept în zadar un an fără nicio duminică. Aş aştepta oricât, cred că şi atunci când nu mai aştept. Duminică suportabilă!

(Pseudo)cronică de concert. Neschimbatul Adrian Berinde

          Eram „căţelandru” prin mica noastră urbe când am auzit prima oară de Adrian Berinde, mileniul trecut. L-am ascultat, l-am reascultat şi, dincolo de coardele chitarei, cu versuri şi note muzicale m-am trezit că îmi atinge coardele sufletului. Apoi a dispărut, eu am crescut, gusturile mi s-au îndreptat către ritmurile mai dure şi, fără să îl uit în totalitate, l-am lăsat să se prăfuiască. Îmi aminteam de el, când şi când, şi îl lăsam să îmi mai cânte prin nopţi de gânduri şi albe. Apoi, crescând şi mai mult – sau îmbătrânind – am trăit bucuria de a îl vedea cântând live. După ani întregi, în seara de 18 iunie, în club Tribute, am avut plăcerea de a îl revedea. Aproape neschimbat; neschimbat totul: atmosferă familială, nu mulţi oameni, chiar puţini, poate puţin peste o sută – o sută cincizeci, iar el, Adrian Berinde, la fel de zâmbitor, la fel de tonic, cu acelaşi timbru vocal inconfundabil şi cu aceiaşi poftă de cântat. Nu, nu numai cu aceleaşi piese pentru că nu era un concert oarecare, ci acela de lansare al noului album – „Atât de bine”.

          Cocktail-ul (pe alocuri molotov) pregătit de figura principală a evenimentului s-a dezlănţuit undeva după ora 21.00, conţinând combinaţii de vechi şi de nou, electrizând de la început publicul cu „De o umbră”, punându-l pe gânduri cu “Am lăsat în spate”, provocându-i nostalgii cu „Cerneala ochilor tăi” şi impresionând cu o piesă „nenăscută” încă, dar cântată – aplecare asupra condiţiei artistului în România: „Uitaţii cei neîntrebaţi”. Deşi cât se poate de prezent, că aşa trebuia, Adrian Berinde a cântat „Absent”, şi nu numai o dată, ţinând cont de însufleţirea cu care a fost chemat la bis, neuitând nici de sentimentul captivităţii în inutil, nici de alte piese care, deşi parte integrantă din sufletul său, rotunjeau buzele audienţei în forma versurilor.

           Da, ăsta este adevărul. Joi seara s-a cântat, Adrian Berinde pentru publicul său, publicul lui alături de el şi, după două ore de artă pură, de pictură pe sufletele auditoriului, luminile s-au stins şi Lumea a revenit la normal. Sau poate nu mai ţin eu minte bine, pentru că la un moment dat în viaţă tuturor ni se întâmplă să nu ne mai amintim în întregime beţiile. Dar nu, cei care râd în barbă să ia aminte: Adrian Berinde a fost o beţie de muzică şi versuri!

Dans

          Nu am ştiut niciodată să dansez – nu m-a interesat să deprind tehnicile, paşii caracteristici fiecărui stil în parte. De câte ori a fost nevoie să mă mişc pe un ring de dans am făcut-o mai degrabă din instinct privind uneori cu invidie la armonia mişcării altora. Ştiam că nu voi fi capabil să deprind vreodată alternanţele, armonia mişcărilor, sensul, până la urmă, sensul dansului – ca orice altă formă de artă, dansul are şi el un sens, pe care mi-l consideram mereu străin. Până într-o noapte când mi s-a întâmplat să dansez pe mormântul meu.

          O priveam flămând, lipsit de cuvinte, împletindu-mi privirea cu şuviţele ei de păr castaniu care parcă încercau să îi acopere umerii. Cred că mi se făcuse foame, pentru că îmi plimbam privirea flămândă pe trupul ei şi nu mă mai săturam. Îi mângâiam pielea albicioasă ca lumina de început a zorilor, îi priveam sânul rotund din care îmi doream să mă hrănesc, să sorb vinul otrăvit al nemuririi. O doream nebuneşte, închipuindu-mi cum mă apropii de ea chiar în timp ce o făceam, prea slab în credinţa în realitate, prea înrădăcinat în lumea visului pe care mă obişnuisem să nu o mai părăsesc. Poate de prea multe ori îmi pusesem credinţa în cuvinte în loc să mi-o pun în dans; în dansul acela pe care îl începusem, cum spuneam, pe mormântul meu, dans tribal, nebun, nebunesc, desfrânat, în care îmi cuprindeam bacanta în braţe şi îi secam conţinutul sânilor. Beam viaţă ca să pot dansa în continuare, acolo, pe mormântul celui care fusesem, care îşi vindea singurătatea pentru un dans în îmbrăţişare. Dansam cu vârful degetelor pe pielea ei mătăsoasă, cu vârful limbii îmbătate de aroma ei, cu mine-altul pe mormântul celui care se îndepărtase de instincte. Îi sorbeam parfumul cu nările, curbele trupului cu ochii, îi muşcam sânii cu privirea şi îi deschideam pieptul, eliberându-l de gemete, ca să îmi fac loc, să îmi pot trăi eu viaţa în el. Începeam să trăiesc, să o trăiesc, dansând tot mai nebun pe mormântul meu, al celui care nu credea femeia, al celui care nu o spera, al celui care aprecia rece femeile, niciodată femeia. Dansam cu tot trupul, pierzându-mă tot mai mult de mine în braţele ei, în respiraţia ei, dansam tot mai nebun, afundându-mă şi mai mult în pământul pe care îl bătătoream cu tălpile. Mormântul meu – plin de pământ bătătorit de săruturi, de atingeri de buze, de tremur, de pierdere. Pentru o clipă, coborând tot mai mult cu sărutul, aşezându-l venerator pe întinderea trupului ei, m-am temut nu de moarte ci de prăbuşire. Eram mort oricum, şi dansam bătătorindu-mi mormântul, învăţând că salvarea nu se află în solitudinea cuvântului ci în naşterea lui ca rugă fierbinte îndreptată spre ceruri. Extaziindu-mă, prosternându-mă, înmormântându-mă, simţeam cum renasc, cum mă nasc şi vedeam pe coapsele ei în culoarea zorilor cum mi se deschid primitoare Cerurile.

Nocturne

          De la o vreme nu mai sunt convins de nimic. Bineînţeles, dacă nu mai sunt convins de nimic nimeni nu mă mai poate convinge – afirmaţie discutabilă din punct de vedere logic, dar mie mi se potriveşte de minune. Pentru că eu mă contrazic pe mine însumi şi o fac la fiecare pas cu fiecare decizie care se succede alteia. Aşa sunt eu, contradicţie aflată mereu în contradicţie cu sine însăşi. Uneori minus cu minus nu fac plus, două contradicţii au ca rezultat tot contradicţia. Adevărul este că şi eu m-am succedat celui care eram, transformându-mă, devenind altfel, un fel de opus, de contrar, în virtutea unei opinii pe care am ridicat-o la gradul de simţire. Fără să simţim nu mai suntem oameni, asta o spun cu convingere. Deşi, pe de altă parte, sunt primul care susţine că este mai bine să nu ai convingeri. Opinii da, convingeri nu. Convingeri nu, principii da. În cazul în care, bineînţeles, principiul nu derivă din convingere. Este, însă, un pericol mic să fie aşa. Întrebaţi orice om pe care îl aveţi la îndemână dacă este convins de principiile sale. Răspunsul va fi afirmativ cu siguranţă, dar raţionamentul va lipsi cu desăvârşire. Principiul este legea pe care ne-o aplicăm nouă înşine nu pentru că suntem convinşi de valabilitatea ei ci pentru că o adoptăm în mod natural specific, de multe ori, turmei.

           Într-o noapte – nu ştiu de ce mi se întâmplă mie toate lucrurile noaptea! – am hotărât să plec pentru o vreme din mine. Mă chema cerul, mă chemau stelele, mă chema întunericul acela în care de multe ori putem să devenim alţii. Ridicându-mă în zbor am încetat să privesc înainte şi m-am întors să mă privesc pe mine – ceea ce rămăsese din mine – trupul, gesturi mecanice, instinctul. Aşa cred, instinctul nu este parte integrantă din întregul pe care îl definim ca spirit, este, mai degrabă, un atribut al trupului. Şi atât – nu vedeam mai mult la cel ce rămăsese în urmă. Detaşându-mă devenisem liniştit, mă puteam privi obiectiv, mă puteam transforma în ordine, mă puteam reaşeza într-o formă care să mi se potrivească mai bine. Nici nu levitam, nici nu trăiam cine ştie ce experienţă ezoterică, nici nu intram în contact cu Dumnezeu sau cu alte apariţii celeste. Era doar un moment pe care mulţi l-ar cataloga drept nebunie; un moment în care, probabil sătul de mine, plecasem la plimbare lăsând în urmă ceea ce mă ţinea locului. După ce m-am plimbat printre stele, după ce mi-am pus ordine în gânduri, după ce mi-am trasat făgaşul lucrurilor pe care trebuia să le fac în viaţă – nu făgaşul vieţii, aşa cum fac alţii – am hotărât să mă întorc. Mă chema o şoaptă, una pe care mi-am închipuit-o demult, una care de fiecare dată când îmi aminteam de Seneca îmi repeta că raţiunea are ca punct de plecare simţurile pentru a avea, apoi, posibilitatea să se întoarcă la sine. De ce, acolo între stele, m-am gândit la el şi nu la o femeie? Pentru că dacă o făceam, deşi mereu mi-a plăcut să le simt, nu mă mai întorceam la trup şi rămâneam să mă plimb cu vreo Închipuire dincolo de orizonturi.

Pace cu Timpul

          Nu aş putea spune de ce – recunosc, nu am curajul să îmi caut răspunsul la o asemenea întrebare – relaţia mea cu Timpul a fost ciudată prin excelenţă. Într-o vreme, scurtă, adevărat, l-am considerat cel mai bun prieten al meu; nu degeaba spuneam: „eu am tot timpul din lume”. Excluzând, însă, acea perioadă de naivitate, le-aş spune apropiaţilor că eu şi Timpul nu ne-am potrivit niciodată. A fost o vreme în care se spunea că o luasem înaintea lui. Poate de teamă, poate din neastâmpăr, poate pentru că niciodată nu am avut răbdare să stau şi să aştept. M-am trezit însă într-o dimineaţă şi, privind în urmă, am văzut că nu mai este acolo. Am început să aştept, până când de undeva de pe o colină de deal a închipuirii mele îmi făcu semn şi mă strigă abia auzit. Rămăsesem mult în urma lui, poate dormisem prea mult, poate visasem prea mult sau, poate, nu mai aveam încredere în posibilitatea lui de a mă ajunge. Am început să alerg după el, puţin temător. Da, mă temeam că nu îl voi mai prinde din urmă deşi abia când l-am ajuns mi-am dat seama că, totuşi, nu poate fi chiar aşa rău să te uite Timpul în urma lui. A râs de mine văzându-mă extenuat, dar pe când mă pregăteam după ce mi-am recăpătat suflarea să i-o iau înainte, împrumutându-mi chipul îmi spuse: „Hai să ne mai tragem puţin sufletul, apoi plecăm mai departe”.