Imaginare

          Nu orice zidit înafara lumii este, în adâncul său, scriitor. Nu ştiu de ce aş spune aşa ceva oricui altcuiva decât mie, dacă este adevărat ceea ce mi se pare, că a trecut epoca idealismelor. Într-o idealizare nebună, de mai demult, dacă nu cumva şi într-o încercare disperată de romanţare a vieţii, mi se părea că scriitorii, pentru a fi împliniţi cu adevărat, nu au nevoie de recunoaştere ci doar să moară singuri şi în mizerie. Dar vremurile se schimbă mai uşor şi mai repede decât oamenii – dacă admitem că oamenii se pot schimba cu adevărat. Personal, aş admite mai degrabă că se schimbă popoarele, se schimbă culturile, se schimbă orice, omul, ca entitate şi individualitate nu sau, dacă într-adevăr reuşeşte, o face foarte puţin. Sunt unii care afirmă că ne schimbă fericirile mari sau şocurile puternice. Eu cred, totuşi, că asemenea evenimente doar nuanţează, în mod fericit sau nefericit. Conturează, mai degrabă, anumite trăsături de caracter, anumite slăbiciuni sau diverse componente ale psihicului şi personalităţii. Pe cât de interesantă ar putea părea unora natura umană, altora li se poate părea o comedie – şi nici măcar nu aş băga mâna în foc pentru sâmburele de divinitate din comedie. Mai degrabă este una strict umană – umanitatea, o comedie umană.

          În anumite momente îmi pierd firul gândurilor şi logica, dar mereu mă scuz spunându-mi că în sânul umanităţii nu poate fi altfel. Totuşi, dacă aş părăsi-o – revin, contrazicându-mă – m-aş transforma în cine ştie ce pustnic bun prieten cu Dumnezeu, la mormântul căruia se va repezi puzderia de credincioşi nu din vreo chemare lăuntrică, ci pentru că, pur şi simplu, este la modă (Aşa este, frate Arsenie?!). Ei! Cred că în urmă cu nişte ani stăpâneam mai bine ironia şi mai puţin cinismul. Este ciudat, pentru că, în realitate, nu m-am schimbat cu nimic decât, poate, cu nişte secunde trecute prin păr. Şi, poate, cu nişte limite pe care încep să mi le întrezăresc. Cândva aveam tot timpul din lume, acum nu mai am nici măcar răbdare.

          Dar să revin; nu orice zidit înafara lumii este, în adâncul său, scriitor. Spunând aşa mă includ în categorie şi pe mine însumi – nu este elegant să aruncăm cu noroi pretinzând că „persoanele de faţă se exclud”. Dimpotrivă, ar trebui să fiu primul care să recunoască adevărul cuvintelor, să îşi impună să nu mai confunde lenea cu lipsa de inspiraţie, şi să nu mai pretind că îmi pierd nebunia şi avântul. Un statut dobândit în faţa altora se confirmă, se apără sau se pierde pentru că, din păcate, nimeni nu este scutit de dinamica vieţii, iar viaţa, de multe ori, are un ciudat simţ al umorului. Într-o discuţie imaginară, la un pahar de vin – al nu ştiu câtelea, de ce să nu recunoaştem, am încercat să îmi ofer plăcerea unei discuţii imaginare. O fac des, dar de cele mai multe ori cu mine sau cu persoane din proximitatea mea, nicidecum cu personaje pe care, personal, le dispreţuiesc. Mi-am imaginat că personajul imaginar, îi vom spune J.B., recent confrate în ale îmbinării literelor, stă în faţa mea şi îmi împărtăşeşte chemarea pe care i-a adresat-o cuvântul. Am scris bine, cuvântul, nu Cuvântul. Ciudat a fost să îmi spună, prin intermediul gândului meu, bineînţeles, că în cuvintele sale nu îşi face loc altceva decât însuşi Cuvântul. Acel Cuvânt plecat de pe un munte, altul decât Sinai, auzit chiar şi sub tropotul înfiorător al pelerinilor şi murmurul asurzitor al rugăciunilor. Şi, totuşi, patria oricărui cult religios nu este cumva, în primul rând, sufletul?am întrebat naiv, sperând să fiu lămurit pentru totdeauna. Băi, hahalero – aşa îmi spunea aproape de fiecare dată, dar cu drag – la început cartea trebuia să se numească „JB la muntele Athos”, ca să ştii şi tu. Ăla, locul ăla este patria credinţei şi casa lui Dumnezeu şi tot ce vrei tu”!

          Auzisem, mai auzisem de cazuri în care zidiţi înafara lumii – şi să ştiţi că uneori zidirea poate să fie persecuţie! – îl descoperiseră pe Dumnezeu, dar cu ochii mei de atunci, poate mai necunoscători, poate încrezători, nu mi s-au părut cazuri patologice. „Oare fanatismul poate să aibă, ca grad de comparaţie al patologicului, acelaşi statut ca viclenia? Dar ca prostia”? Mi-am abandonat cu repeziciune gândul de teamă că nu numai umanitatea s-ar simţi lezată de el, ci până şi eu. „Maestre, i-am spus; prietene JB, demn susţinător al credinţei şi pururi personaj vrednic de admiraţie, de am fi fost confraţi întru zidire”! Îmi răspunse: “Băi, hahalero, zidirea este pentru cei aleşi”! M-am supărat, recunosc, deşi parte din mine îi dădea dreptate. Zidirile sunt pentru cei aleşi şi demni de ele, nu pentru oricine, la fel ca şi cuvintele – în definitiv, ar trebui să fie valabil dictonul, „quod licet Jovi, non licet bovi”! Pentru că m-am simţit mic şi pentru că a trebuit, în cele din urmă, să îmi asum lenea şi tăcerile, i-am cerut o idee, măcar una, pe care să încep să brodez. „Păi băi, vezi că asta cu Athos e luată, să nu te apuci să faci concurenţă sau să strici piaţa, vorbesc cu Manolescu să te facă praf”! I-am răspuns, încântat de cea mai bună idee a ultimelor gânduri: “Ei! De parcă stă nenea Nae să citească „JB la muntele Athossau “RN la muntele (lui) Venus”!

Notă: nu îmi mai amintesc cine, şi susţineam cu tărie, într-o vreme, respectiva idee, spusese că prima carte care ar trebui interzisă este compendiul cărţilor interzise. Totuşi, uneori îmi vine ca, pentru asemenea emanaţie, să îl blagoslovesc, creştineşte, cu o palmă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s