Gând

          Îmi spunea cineva, cândva, ca să îmi tempereze exuberanţa cu care lăudam viaţa, că este un gest demn de un imbecil acela de a o considera frumoasă. Nu am crezut şi nici acum, după multă vreme, nu îmi doresc să cred asta. Frumuseţea vieţii nu constă în „a fi”, ci în „a fi suflet”. Sunt de acord, goală, golită de sens şi de speranţă, viaţa nu este nici suportabilă, nici frumoasă. Deşi – cum mă contrazic eu în toate! – suntem mai bogaţi atunci când nu mai avem nimic de pierdut, nimic pentru care să ne temem. Mă întrebam, oare cum ne-ar sta, mie şi saturaţiei mele, măcar pentru o clipă împreună? Poate că nu ne-am mai pierde niciodată unul de altul; poate am deveni unul şi nu am mai avea niciodată nevoie de nimeni.