Încâlceli

          Nu ştiu cine, poate chiar un filosof la care începusem să lucrez şi pe care l-am pus în aşteptare, va dezvolta ideea unităţii umane în unicitate. Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă pe de-a întregul nu aş şti să spun – în definitiv nu este treaba mea să explic, ci a lui, a dezvoltatorului ideii. Mai degrabă, cred, treaba mea este să găsesc capete, puncte de la care personajul să poată porni în consideraţiile sale.

          Privit din exterior poate părea o dezicere de ceea ce spuneam (oricui voia să mă asculte) cu ceva vreme în urmă, că oricât de neplăcut poate să fie un personaj, este greu să nu fie privit ca emanaţie a personalităţii creatorului său. Ceea ce este unic în viaţa creatorului de personaje, comparativ cu creatorii de oameni şi cu Dumnezeu este că, cel puţin la nivel declarativ, se poate dezice de copiii săi. Cu atât mai mult cu cât este foarte puţin probabil ca – dacă oamenii îl judecă pe Dumnezeu şi copiii îşi judecă părinţii – personajele să îşi judece creatorul. Nu spun că nu este posibil dar un asemenea lucru ar fi rezultatul unui joc bolnav al celui ce urmează să fie judecat, sau al unui masochism manifest. În cazul meu aş putea spune că e mai pregnant masochismul decât boala, dar dintre toate, în dese rânduri, şi mai pregnantă este teama de a mă judeca pe mine însumi. Decât să mă judec prefer să mă dezic de mine doar prin puterea impulsului, fără să apelez vreo clipă la raţiune. Pe un asemenea fir logic, nu ştiu dacă nu cumva, amintindu-mi, nu aş putea susţine cu tărie că am cunoscut inclusiv extazul mistic. Oricât l-aş judeca pe Dumnezeu, oricât l-aş condamna, nu de puţine ori m-am extaziat în faţa lăcaşurilor sale – construcţii impresionante, de-a dreptul strivitoare, în care ar fi trebuit să încapă El tot sau, dacă nu El, spiritul Său. Încerc să îmi închipui cum priveam cu uimire – probabil chiar cu gura căscată – vitralii copleşitoare prin frumuseţe, madone triste şi lăcrimânde, Fii sângerând inclusiv pentru mine; cum ascultam ecouri de cor, cum mă lăsam impresionat de sunete de orgă şi cum, în spiritul Turmei, am murmurat câteva cuvinte în timp ce aprindeam o lumânare.

          Îmi amintesc perfect – şi încerc să mă închipui pe mine însumi – cum, părăsind atmosfera solemnă care îmi pătrunsese până în măduva oaselor, străbătând nerăbdător câteva zeci de metri, m-am înfundat în prima cârciumă care îmi apăruse în cale. Pentru cine nu ştie, unele şocuri, negative sau pozitive, indiferent, au neapărat nevoie de o tărie. Îmi mai amintesc cum, după câteva pahare, într-o toaletă deloc dezgustătoare priveam o altă madonă – una fotografiată în tinereţile ei, în vremea în care ştia că trebuie neapărat să şocheze pentru a deveni cunoscută. Deşi o dispreţuiam, îi priveam cu poftă sânii, murmurându-mi, ca o rugăciune menită să mă scoată din transă că o asemenea femeie nu are sâni ci ţâţe. Mi-aş lua apărarea, spunând că aceia dintre noi care manifestă vulgaritate nu pot fi catalogaţi decât cu vulgaritate. Oricât m-am condamnat atunci pentru modul în care priveam, cred că acesta mi-a fost extazul mistic – dumnezeul femeie, sau femeia dumnezeu, căreia oricare bărbat care şi-a pierdut calea i se supune fără crâcnire, privind-o adorator. Credinţele mereu au fost hrană pentru aceia care le-au adoptat. Şi de ce să nu fie şi femeia o formă de misticism ca oricare alta? Nu e bine să crezi orbeşte în ceea ce auzi la sânul unei femei, dar de câte ori ai ocazia, să te hrăneşti cu el. Misticism pur!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s