Pace cu Timpul

          Nu aş putea spune de ce – recunosc, nu am curajul să îmi caut răspunsul la o asemenea întrebare – relaţia mea cu Timpul a fost ciudată prin excelenţă. Într-o vreme, scurtă, adevărat, l-am considerat cel mai bun prieten al meu; nu degeaba spuneam: „eu am tot timpul din lume”. Excluzând, însă, acea perioadă de naivitate, le-aş spune apropiaţilor că eu şi Timpul nu ne-am potrivit niciodată. A fost o vreme în care se spunea că o luasem înaintea lui. Poate de teamă, poate din neastâmpăr, poate pentru că niciodată nu am avut răbdare să stau şi să aştept. M-am trezit însă într-o dimineaţă şi, privind în urmă, am văzut că nu mai este acolo. Am început să aştept, până când de undeva de pe o colină de deal a închipuirii mele îmi făcu semn şi mă strigă abia auzit. Rămăsesem mult în urma lui, poate dormisem prea mult, poate visasem prea mult sau, poate, nu mai aveam încredere în posibilitatea lui de a mă ajunge. Am început să alerg după el, puţin temător. Da, mă temeam că nu îl voi mai prinde din urmă deşi abia când l-am ajuns mi-am dat seama că, totuşi, nu poate fi chiar aşa rău să te uite Timpul în urma lui. A râs de mine văzându-mă extenuat, dar pe când mă pregăteam după ce mi-am recăpătat suflarea să i-o iau înainte, împrumutându-mi chipul îmi spuse: „Hai să ne mai tragem puţin sufletul, apoi plecăm mai departe”.

3 comentarii la “Pace cu Timpul

  1. araoimi spune:

    Te-ai uitat fără rost 😊 ( iertare ) știind bine ca timpul ești tu. Nu îl mai căuta.
    Duminica liniștită !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s