Nocturne

          De la o vreme nu mai sunt convins de nimic. Bineînţeles, dacă nu mai sunt convins de nimic nimeni nu mă mai poate convinge – afirmaţie discutabilă din punct de vedere logic, dar mie mi se potriveşte de minune. Pentru că eu mă contrazic pe mine însumi şi o fac la fiecare pas cu fiecare decizie care se succede alteia. Aşa sunt eu, contradicţie aflată mereu în contradicţie cu sine însăşi. Uneori minus cu minus nu fac plus, două contradicţii au ca rezultat tot contradicţia. Adevărul este că şi eu m-am succedat celui care eram, transformându-mă, devenind altfel, un fel de opus, de contrar, în virtutea unei opinii pe care am ridicat-o la gradul de simţire. Fără să simţim nu mai suntem oameni, asta o spun cu convingere. Deşi, pe de altă parte, sunt primul care susţine că este mai bine să nu ai convingeri. Opinii da, convingeri nu. Convingeri nu, principii da. În cazul în care, bineînţeles, principiul nu derivă din convingere. Este, însă, un pericol mic să fie aşa. Întrebaţi orice om pe care îl aveţi la îndemână dacă este convins de principiile sale. Răspunsul va fi afirmativ cu siguranţă, dar raţionamentul va lipsi cu desăvârşire. Principiul este legea pe care ne-o aplicăm nouă înşine nu pentru că suntem convinşi de valabilitatea ei ci pentru că o adoptăm în mod natural specific, de multe ori, turmei.

           Într-o noapte – nu ştiu de ce mi se întâmplă mie toate lucrurile noaptea! – am hotărât să plec pentru o vreme din mine. Mă chema cerul, mă chemau stelele, mă chema întunericul acela în care de multe ori putem să devenim alţii. Ridicându-mă în zbor am încetat să privesc înainte şi m-am întors să mă privesc pe mine – ceea ce rămăsese din mine – trupul, gesturi mecanice, instinctul. Aşa cred, instinctul nu este parte integrantă din întregul pe care îl definim ca spirit, este, mai degrabă, un atribut al trupului. Şi atât – nu vedeam mai mult la cel ce rămăsese în urmă. Detaşându-mă devenisem liniştit, mă puteam privi obiectiv, mă puteam transforma în ordine, mă puteam reaşeza într-o formă care să mi se potrivească mai bine. Nici nu levitam, nici nu trăiam cine ştie ce experienţă ezoterică, nici nu intram în contact cu Dumnezeu sau cu alte apariţii celeste. Era doar un moment pe care mulţi l-ar cataloga drept nebunie; un moment în care, probabil sătul de mine, plecasem la plimbare lăsând în urmă ceea ce mă ţinea locului. După ce m-am plimbat printre stele, după ce mi-am pus ordine în gânduri, după ce mi-am trasat făgaşul lucrurilor pe care trebuia să le fac în viaţă – nu făgaşul vieţii, aşa cum fac alţii – am hotărât să mă întorc. Mă chema o şoaptă, una pe care mi-am închipuit-o demult, una care de fiecare dată când îmi aminteam de Seneca îmi repeta că raţiunea are ca punct de plecare simţurile pentru a avea, apoi, posibilitatea să se întoarcă la sine. De ce, acolo între stele, m-am gândit la el şi nu la o femeie? Pentru că dacă o făceam, deşi mereu mi-a plăcut să le simt, nu mă mai întorceam la trup şi rămâneam să mă plimb cu vreo Închipuire dincolo de orizonturi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s