Nu am ştiut niciodată să dansez – nu m-a interesat să deprind tehnicile, paşii caracteristici fiecărui stil în parte. De câte ori a fost nevoie să mă mişc pe un ring de dans am făcut-o mai degrabă din instinct privind uneori cu invidie la armonia mişcării altora. Ştiam că nu voi fi capabil să deprind vreodată alternanţele, armonia mişcărilor, sensul, până la urmă, sensul dansului – ca orice altă formă de artă, dansul are şi el un sens, pe care mi-l consideram mereu străin. Până într-o noapte când mi s-a întâmplat să dansez pe mormântul meu.
O priveam flămând, lipsit de cuvinte, împletindu-mi privirea cu şuviţele ei de păr castaniu care parcă încercau să îi acopere umerii. Cred că mi se făcuse foame, pentru că îmi plimbam privirea flămândă pe trupul ei şi nu mă mai săturam. Îi mângâiam pielea albicioasă ca lumina de început a zorilor, îi priveam sânul rotund din care îmi doream să mă hrănesc, să sorb vinul otrăvit al nemuririi. O doream nebuneşte, închipuindu-mi cum mă apropii de ea chiar în timp ce o făceam, prea slab în credinţa în realitate, prea înrădăcinat în lumea visului pe care mă obişnuisem să nu o mai părăsesc. Poate de prea multe ori îmi pusesem credinţa în cuvinte în loc să mi-o pun în dans; în dansul acela pe care îl începusem, cum spuneam, pe mormântul meu, dans tribal, nebun, nebunesc, desfrânat, în care îmi cuprindeam bacanta în braţe şi îi secam conţinutul sânilor. Beam viaţă ca să pot dansa în continuare, acolo, pe mormântul celui care fusesem, care îşi vindea singurătatea pentru un dans în îmbrăţişare. Dansam cu vârful degetelor pe pielea ei mătăsoasă, cu vârful limbii îmbătate de aroma ei, cu mine-altul pe mormântul celui care se îndepărtase de instincte. Îi sorbeam parfumul cu nările, curbele trupului cu ochii, îi muşcam sânii cu privirea şi îi deschideam pieptul, eliberându-l de gemete, ca să îmi fac loc, să îmi pot trăi eu viaţa în el. Începeam să trăiesc, să o trăiesc, dansând tot mai nebun pe mormântul meu, al celui care nu credea femeia, al celui care nu o spera, al celui care aprecia rece femeile, niciodată femeia. Dansam cu tot trupul, pierzându-mă tot mai mult de mine în braţele ei, în respiraţia ei, dansam tot mai nebun, afundându-mă şi mai mult în pământul pe care îl bătătoream cu tălpile. Mormântul meu – plin de pământ bătătorit de săruturi, de atingeri de buze, de tremur, de pierdere. Pentru o clipă, coborând tot mai mult cu sărutul, aşezându-l venerator pe întinderea trupului ei, m-am temut nu de moarte ci de prăbuşire. Eram mort oricum, şi dansam bătătorindu-mi mormântul, învăţând că salvarea nu se află în solitudinea cuvântului ci în naşterea lui ca rugă fierbinte îndreptată spre ceruri. Extaziindu-mă, prosternându-mă, înmormântându-mă, simţeam cum renasc, cum mă nasc şi vedeam pe coapsele ei în culoarea zorilor cum mi se deschid primitoare Cerurile.
Nevermore 