Pentru o clipă, privind un chip familiar, poate dintr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, mi-am spus că anularea proprie, de sine, intervine din pricina factorilor care au impact major asupra existenţei oricăruia dintre noi. Îmi spuneam că decât să oferi un dram de iubire firavă cuiva care nu inspiră mai mult, mai bine nu oferi nimic. Şi îmi mai spuneam că anularea de sine, inclusiv prin renunţări sau prin resemnări, ne duce la izolarea socială – încarcerarea spiritului într-un trup care trece pe lângă oameni nepăsător şi intangibil, ca o pală de vânt; sau de gând. Apoi mi s-a întors gândul, ca un cuţit într-o rană, cerând să mai fie judecat o dată. Şi cumva, cred că am înţeles că, de fapt, anularea de sine nu intervine nici atunci când ne rupem de lume, nici când renunţăm la toate pentru o idee sau pentru o altă persoană ci, mai degrabă, atunci când ne dorim să fim asemenea lumii, asemenea oamenilor.
Nevermore 